Vrednicul Domnitor Mircea cel Bătrân sau cel Mare şi Mănăstirea Cozia

Vrednicul Domnitor Mircea cel Bătrân sau cel Mare şi Mănăstirea Cozia – Ctitoria Măriei Sale precum şi raporturile Sale cu Biserica (1386 – 1418)…

Introducere sau Prolog

Şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din anul 1928, aşa cum ne asigură I. B. Georgescu în “Mânăstirile Olteneşti”.

Prin urmare, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Tran­silvania se desfăşoară prin curtea Mânăstirii Cozia.

Acest aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a dreptei credinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi).

Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de Mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.

Câteva referinţe despre mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân sau cel Mare şi cele patru pietre funerare

Faima Coziei se leagă de ctitorul său - Voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul des­călecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu­lung Muscel.

Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Tran­silvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin.

A cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. Este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund.

A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418.

Trupul său neînsufleţit a fost adus de la Curtea de Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Mănăstirea Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”.

Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri.

Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus.

A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: „…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…”

Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei.
Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea cel Mare. Comorile căutate, evident, nu au fost găsite…

Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul Mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează: „Din zvon pu­blic fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că pia­tra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”. Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul…

Aşa au procedat şi la Mănăstirea Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi Mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei.

Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odi­nioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.

Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în anul 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În anul 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Isto­rice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi în acest punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.

Alături de Voievodul Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât mama lui Mihai Viteazul, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. Interesant acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află numai capul Voievodului Mihai Viteazul; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată).

Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii: „Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Co­zia”.

Mai târziu, exact peste 1 an, mama dom­nitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călu­găresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana mo­na­hia s-a stins repede din viaţă, în anul 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.

Tot în incinta mânăstirii (în biserica mare, în biserica bolniţei sau în cimitir) mai sunt îngropaţi: Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei, paharnicul Dumitraşco, Ioan Bălăceanu Groful şi Egumenul Mihail; aici odihneşte fostul Stareţ recent al Coziei, Părintele Arhim. Gamaliil Vaida, cărturarul şi omul de cultură bisericească, cel care a alcătuit şi o documentată monografie a aşezământului.

Succesorul acestui venerabil părinte este Părintele Arhim. Dr. Vartolomeu Androni, care este şi exarh al mânăstirilor din eparhia Râmnicului şi director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea.

Despre istoria Coziei care este una şi aceeaşi cu istoria Ţării Româneşti

Drept urmare, dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani. Aproape că nici nu poţi concepe Valea Oltului fără această emblemă de piatră şi duh, de frumuseţe desăvârşită închinată Domnului, într-o splendoare naturală cu totul aparte.

De altfel, şi călătorii care au străbătut aceste meleaguri au simţit nevoia să lase o descriere, după puterile literare ale fiecăruia.

Iată ce spune Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a făcut o vizită canonică în Ţările Române în anul 1657: „Eram îns­păi­mântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi grădini şi vii, pe care a trebuit să le străbatem, până am ajuns la mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află ca într-o covată la marginea Ţării Româneşti şi la marginea Ţării Ungureşti. (…)

În limba lor, înţelesul numelui acestei mânăstiri, Cozia, este „fortăreaţă de pământ”, din pricina nenu­măraţilor munţi din această ţară. În această mânăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinându-o Sfintei Treimi.

Se spune că i-au dat numele de Sfânta Treime după cei trei munţi care o înconjoară dinspre sud-vest, nord şi nord-est”.

O descriere mai interesantă şi mult mai veche este însă cea din anul 1520 a lui Gavriil Protul, care în Viaţa Sfântului Nifon spu­ne: „Aceia mâ­nă­stire avea lo­curi fără gâlceavă şi alese, de petrecere că­­lu­gărească, departe de lume, şi era plină de toate bună­tă­ţi­le, cu munţi mari şi cu văi, îngră­dită şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi colo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”. Descriere mai concretă, nici că se putea!

Dar poate cea mai emoţionantă relatare aparţine chiar Domnitorului Neagoe Vodă Basarab, cea din Letopiseţe. Zice aşa ctitorul Curţii de Argeş: „Văzut-am cu ochii noştri Sfânta Mânăstire Cozia; mi s-a bucurat sufletul, nu pentru frumuseţea sau cioplirea pietrelor, ci pentru întemeierea şi cuviinţa locului, care are hrană împrejurul mânăstirii, cât pot să muncească călugăraşii cu mâinile lor. Sunt pomi şi izvoare frumoase şi cişmele cu ape dulci. Toată este veselă şi cuviincioasă această mâ­năstire, în toată vre­mea, atât pen­tru desfătăciunea lo­cului cât şi pentru şe­derea arhiereilor care, lăsându-şi scau­nele, s-au sălăş­luit într-însa pâ­nă la sfârşitul vieţii”.

De fapt, unde este aşezată Mânăstirea Cozia? La 22 km. de Râm­nicu-Vâlcea şi la 75 de km. de Sibiu, pe dreapta Oltului, la aprox. 1 km. de barajul de pe râu, aflat în amonte. Dincolo de Olt trece calea ferată, iar şoseaua internaţională traversează chiar curtea mânăstirii. Acei şoferi sau călători care fac acest drum trebuie să-şi amin­tească, din goana maşinii, că cele câteva sute de metri pe care le străbat numai în câteva secunde, odinioară erau spaţiu re­zervat liniştii şi rugăciunii. Doar păsările în zbor survolau lavra nevoitorilor cozieni, şi acestea o făceau în linişte deplină.

Mânăstirea a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foar­te prielnică creş­terii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, despre care noi am scris, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între anii 1386 şi 1393, iar primul său Egumen a fost Popa Gavriil.

Cozia este, asemeni Mânăstirii Vodiţa, construită în plan treflat. Ea seamănă cu câteva biserici sârbeşti: Kruşevâţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa. Arhitectul, chemat în Ţara Românească de la curtea marelui cneaz Lazar, a fost tot un sârb, al cărui nume nu este cunoscut. Concepţia arhitectonică este o combinaţie de blocuri mari de piatră cu cărămidă aparentă.

În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.

La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în anul 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Mănăstirea Cozia urma dărniciei Domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.

Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din anul 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din anii 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.

Dintre stareţii Coziei (care, mai reprezentativi au fost în număr de 58), îi putem a­min­ti pe: Gavriil, primul stareţ, care a condus mânăstirea timp de 17 ani; Sofronie, al doilea stareţ, cel care l-a şi îngropat aici pe Mircea; egumenul Eftimie, cel care ulterior a fost ridicat la rangul de Mitropolit în timpul lui Mihai Viteazul; Varlaam Arhimandritul, cel care a fost şi mitropolit, om de mare cultură şi călător neobosit; Teodosie Mărgărit arhimandritul, unul dintre cei mai buni administratori ai Coziei (din anul 1794); Nifon Sevastis năstavnicul (stareţul), a condus mânăstirea începând din 1839, iar în timpul său au avut loc ample restaurări; Efrem Enăcescu (începând din 1922), care a scos din mânăstire Azilul „Elena Doam­na” şi a adus aici Şcoa­la de cântăreţi Bisericeşti (de altfel, Cozia a avut, la sfâr­şitul secolului 19, inclusiv destinaţia de penitenciar); în fine, Părintele Arhim. Gamaliil Vaida (tuns în mo­nahism de Ghermano Di­nea­ţă), a condus desti­nele obştii din anul 1959 până în urmă cu câţiva ani, când s-a mutat la Domnul.

Mânăstirea Cozia a avut, şi are, multe schituri şi metocuri în administrare. Cel mai important mo­nu­ment de artă bi­sericească pe care îl posedă este bi­serica bolniţei, aflată peste drum, lângă cimitir, pe o poiană de deasupra aşe­zământului. Ctitorul ei este Radu Paisie (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare.
Hramul bisericuţei este „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar arhitectura sa e cu adevărat deosebită, în stilul sârbo-bizantin. Slujbele se ţin numai de hram, în data de 29 iunie.

În prezent, Mănăstirea Cozia îşi duce viaţa proprie, echilibrată între rugăciune şi avalanşa de turişti, între profunzimea nopţilor în care numai clipocitul Oltului se răsfrânge în ziduri şi zumzetul zilelor pline de vizitatori.

Mânăstire Cozia, fii binevenită alături de noi în noul mileniu creştin! Tu eşti mare parte din istoria noastră, tu eşti reperul frumu­seţilor noastre duhovniceşti, tu ne repre­zinţi în lume, dar şi în faţa lui Dumnezeu. Cicatricile tale sunt şi ale noastre, eleganţa ta tăcută ne reprezintă şi pe noi. Fără tine, lumea noastră românească ar fi fost mult mai săracă…

În altă ordine de idei, în vremea Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului [1].

Vrednic gospodar al ţării, Domnitorul Mircea cel Bătrân s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea Băniei Severinului.

Destoinicul voievod Mircea cel Mare, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini “ (vir inter christianos fortissimus et acerrimus), cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius) [2], a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor, lăsând în urma sa - înălţate de el sau sporite în frumuseţe - importante valori arhitecturale ale patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mânăstirile de la Sfântul Munte Athos [3]. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte, au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. După căderea lui Baiazid, Mircea a intervenit în luptele interne ce au avut loc între urmaşii acestuia.

Mănăstirea Cozia – Ctitoria de suflet a Măritului Voievod precum şi câteva referinţe cu privirea la întemeierea Râmnicului

Altfel spus, Domnitorul Mircea cel Bătrân este ctitorul Mănăstirii Cozia, în al cărei naos se află tabloul votiv ce-l înfăţişează într-un frumos costum de cavaler occidental, şi unde, sub lespedea de piatră, i se află mormântul.

Biserica cu hramul „Sfintei Treimi“, a fost clădită de meşteri de pe valea Moraviei, din Serbia, după modelul bisericii sârbeşti de la Kruševac, din piatră de Albeşti, între anii 1386-1388.

Construită în stil trilobat, bogat ornamentată, biserica surprinde prin eleganţă şi armonie. În pronaosul bisericii, se mai poate vedea şi astăzi pictura originală din anul anul 1391. Pe peretele de vest al naosului, sunt zugrăviţi Mircea şi fiul sau Mihail, în costume de cavaleri [4].

În anul 1393, Voivedul Mircea cel Mare a participat la sfinţirea (a două oară) a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii.
Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. El numeşte şi pe cel dintâi Stareţ la Mânăstirea Cozia, cunoscut din documente: ieromonahul Gavriil [5].

Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al cancelariei Voievodului Mircea cel Mare, la 20 mai 1388.

Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folosul călugărilor de aici. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti [6], ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone.

Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia un loc ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele” [7].

Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş.

Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: « na Olte »). Domnitorul a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti - Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.

Hrisovul din 8 ianuarie 1392 purtând pecetea şi iscălitura domnitorului Ţării Româneşti, prin care acesta dăruieşte şi întăreşte danii Mănăstirii Cozia, transmite, peste vremuri, prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea: „Eu, cel în cel Hristos Dumnezeu, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit […] să ridic din temelie o mănăstire […], am dăruit puţin obroc din casă mea pentru hrana călugărilor […].

În judeţul Vâlcea, pe fiecare an să-şi adune înşişi călugării albinăritul”. Domnitorul mai dă şi o baltă Mamino, satele Orlea, Cereaşov [lângă Slatina] şi Poroiniţa [la Dunăre], o moară la Râmnic şi una la Cătălui [lângă Giurgiu], satele Bucureşti, Bogdăneşti şi Lunciani şi 300 de sălaşe de ţigani [8]. În document mai apare şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sfântu Gheorghe”, cu drept de stăpânire al Mănăstirii Cozia. Hinăteşti, menţionat în documentele lui Mircea este „locul Hinăteşti”, iar la anul 1392 apare sub forma de sat şi cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului [9].

Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei [10].

Actul primei atestări documentare a judeţului este scris de mâna marelui logofăt Filos, un învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă.
În anul 1392, renunţând la dregătorie şi la toate cele pământesti, s-a făcut călugăr la Mânăstirea Cozia, sub numele de Filotei. Întemeiază prima şcoala de caligrafi şi copişti la Mănăstirea  Cozia şi ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de Pripealele la toate praznicile împărăteşti […] - imnuri de laudă în cinstea marilor sfinţi, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Fiind iscusit protopsalt şi imnograf, „pripealele” sale s-au răspândit, prin secolele XV-XVIII, în toate bisericile ortodoxe din Peninsula Balcanică [11].

Vâlcea apare ca cel mai vechi judeţ românesc, după Jaleş, care este atestat documentar în anul 1385. Judeţele erau împărţiri administrative ale Ţării Româneşti, care îşi au începuturile, probabil, în perioada de dinaintea formării statului, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe fluviile unor râuri sau într-o regiune apărată natural.

În secolele XIV-XV, judeţele încă nu aveau caracterul unor diviziuni administrative bine organizate, ci mai degrabă pe acela al unor grupări teritoriale, transformate treptat de către Domnie în unităţi administrative aflate sub controlul organelor ce reprezentau puterea central [12]. Nu se poate spune cu certitudine când a ajuns Vâlcea determinativ pentru Râmnic.

După unele opinii, este posibil ca acest fapt să fi avut loc la începutul secolului al XVI-lea, când se dezvoltă localitatea Râmnicu-Sărat (Slam Râmnic), de care a trebuit să se deosebească [13].

Voievodul Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la Argeş şi a fost adus cu mare alai la ctitoria sa de la Cozia, aşa după cum i-a fost voia. Despre acest funest eveniment, aflăm dintr-o cronică sârbească: „Anul 6926 [1418] s-a pristăvit [a murit] marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“ [14] şi cronica lui Axentie Uricariul, în care stă scris: „Murit-au Mircea Vodă în domnie şi l-au îngropat la Mânăstirea de la Cozia“ [15].

Trupul domnitorului a fost înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră alcătuit după modelul celor apusene.

Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând prin inaugurarea cu succes a strategiei de a-i împiedica pe sultani să-şi impună administraţia directă la nord de Dunăre şi să oprească, pentru un timp, expansiunea otomană în ţările române. El este domnitorul care şi-a împletit destinul cu Vâlcea, lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri, pe care le-a înscris în istoria românilor.

În loc de concluzii – Despre mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân - o istorie zbuciumată

Cu alte cuvinte, aşadar, Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.

Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii.

Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».

Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.

În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.

Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.

Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».

În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418». *

Mănăstirea Cozia – între istorie, perenitate, prezenţă şi actualitate

Prin urmare, Domnitorul Mircea cel Bătrân şi cel Mare a avut o domnie lungă şi grea, furtunoasă şi plină de grijile Ţării sale, şi-a adormit întru Domnul în 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa, la Mănăstirea Cozia, unde odihnesc osemintele soţiei sale, Doamna Mara, osemintele celor cinci fii ai săi, dar şi osemintele zbuciumatei şi nefericitei mame a Domnului Mihai Viteazul, monahia Teofana, care şi-a dat obştescul sfârşit cu gândul, mereu şi mereu, la ,,drag fiul ei”, al cărui trup, pângărit de unguri, se odihneşte sub holdele Transilvaniei, iar capul, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, alături de tatăl său, blândul Pătraşcu cel Bun.

Veghease cu osârdie Mircea cel Bătrân la ridicarea ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, aducându-l pe vlahul sârbesc Nicodim să o târnosească; chiar arhitecţii şi meşterii au fost aduşi de dincolo de Dunăre!

Câteva cuvinte despre emblema amplasată la intrarea în Mănăstirea Cozia

,,Dar Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă după monumentele din această şcoală (Kruşevăţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa), variantă executată de către unul din arhitecţii sârbi ai cneazului Lazăr sau ai fiului său, Despotul Ştefan, chemat de Mircea Voievod în Ţara Românească.

Mănăstirea Cozia este acelaşi tip cu bisericile sârbeşti (concepute după bisericile vlahilor Bizanţului ─ vezi Biserica Blacherne/Vlaherne, adică a vlahilor, din Constantinopol, construită de Împăratul Alexios I Comnenul, n.n.), însă concepută cu mai mult bun simţ al măsurii şi cu gustul logicii ce caracterizează tradiţia bizantină”. **

În loc de încheiere sau prolog – Câteva indicia şi relatări despre relaţia sau raportul Voievodului Mircea cel Bătrân cu Biserica, în timpul domniei Sale - Mitropolia Ungro-Vlahiei

Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la anul 1359, la rugămintea evlaviosului Domn Nicolae Alexandru Voievod, prin strămutarea Episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul Ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă Patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne... toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică").

Aceasta înseamnă că numai Patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească").

Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la Patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost Protos al Muntelui Athos şi Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute de la dânşii.

De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanţ (,,ei <românii> sa nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia şi trimiterea prea sfinţitei Mari Biserici").

Tot între condiţiile puse la întemeierea Mitropoliei este şi aceea ca mitropolitul de la Argeş ,,sa facă parte din dumnezeescul şi sfântul sinod" (adică al patriarhiei) [16], deci să călătorească regulat la Bizanţ [[i]].

Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. Într- adevăr, când la anul 1370 s-a împărţit în două Mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit Mitropolit Antim Critopol de către Patriarh [[ii]].

După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de Patriarh grecul Hariton protosul de la Sfântul Munte Athos, iar către anul 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, este numit la Severin.

Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti [17]. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româ­neşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi.

Astfel, între anii 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura Mitropolitului Antim [18]. La anul 1389, din luna februarie până în luna martie, Antim este la Constantinopol, iar în luna iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului.

Dacă la anul 1392, în ianuarie, ambii Mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în Marele Hrisov al Voievodului Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia [19], Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde se intalează din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din anul 1400 până în anul 1401 [20].

Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei" (în Asia Mică) [21].

Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la anul 1389 s-a retras din scaun şi a îmbrăcat schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării.
Acest lucru au provocat oarecare tulburare, căci s-au încălcat canoanele Patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva.

Totuşi, Patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la anul 1401 [22] [[iii]].

Aşadar, Mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.
Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situaţia bisericii române: Mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotoniţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către Patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români.

Aceasta este situaţia bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti? [[iv]]

După anul 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la anul 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi a obţinut de la Patriarh recunoaşterea ei este Mircea eel Bătrân şi iată pe ce temeiuri:

În luna iulie anul 1401 Patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea Patriarhului. Este probabil ca Domnitorul Mircea cel Mare să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui [[v]].

Tot în acel an Patriarhul recunoaşte pentru prima oară Mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,Exarh al plaiurilor", adică al ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi din Ardeal, care nu aveau Mitropolie [23].

Este posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru Mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite [[vi]].

La anul 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul Mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării.
După el urmează Mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul Mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman [24].
Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.

Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti, motiv pentru care mă rog lui Dumnezeu – Cel Preabun şi Sfânt, să-i ajute Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului pentru a-şi duce la bun sfârşit şi autentică desăvârşire, demersal şi împlinirea ce o are: aceea de –al vedea şi (re)cunoaşte noi, toţi, pe măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!...

În acest sens, Dumnezeu – Preamilostivul, să ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!...

Câteva note, indicii şi referinţe bio-bibliografice:

[1]. DRH B, I, pag. 70.
[2]. Johannes Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum excriptae. Libri XVIII, Frankfurt, 1591, vol. 418, col. 268-269.
[3]. Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, Editura Corint, 2000, pag. 188-191.
[4]. Vasile Drăguţ, Arta românească, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, pag. 85-86.
[5]. Arhim. Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare. 600 de ani de existenţă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1986, pag. 22.
[6]. DRH B, I, pag. 28. Arhivele Naţionale Bucureşti, Condica mănăstirii Cozia, nr. 712, f. 244 v. - 247, copie.
[7]. DRH B, I, pag. 28-30.
[8]. Idem, pag. 42-45; Arhivele Naţionale Bucureşti, Condica mănăstirii Cozia, nr. 712, f. 237-239, copie.
[9]. DRH B, I, pag. 44.
[10]. Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, în “Buridava”, Râmnicu-Vâlcea, I/1972, p. 32.
[11]. Alexandru Piru, Literatura română veche, Bucureşti, 1962, pag. 15-16.
[12]. Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu (coordonatori), Istoria Românilor, vol. IV, Genezele româneşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, pag. 196.
[13]. *  *  *  Vâlcea. Monografie, Bucureşti,  Editura Sport - Turism, 1980, pag. 48.
[14]. L. Stojanović, Vechile genealogii şi cronici sârbeşti, Belgrad, 1927, pag. 224-225.
[15]. P. P. Panaitescu, op. cit., pag. 403.
[16] Toate pasagiile reproduse din  tomosul patriarhal din 1359, Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p.1-4 şi din scrisoarea trimisă de patriarh cu acest prilej domnului Ţării Româneşti, ibidem, p. 4-6.
[17] Pentru începuturile bisericii Ţării Româneşti, C. Marinescu, Înfiintarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, AARMSI, s. Ill, 1924, şi A. Sacerdoteanu, Ceva despre mitropolitul Hariton al Ungro-Vlahiei, extras din Biserica Ortodoxa Română, LIV, 1936, N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucuresti, 1906, idem, Din istoria bisericii române. Secolul al XV-lea, Bucuresti, 1910, N. Iorga, Istoria bisericii române, ed. II, 1,1928, p. 28-59.
[18] Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 11-12.
[19] Petre P. Panaitescu, op. tit, p. 57.
[20] Eudoxiu Hurmuzaki, op. tit.,XIV-1, p. 12-13 şi 24-31. La anul 1370 Iachint se scuzase către Patriarh că n-a putut îndeplini călătoria la Constantinopol, fiind bolnav, ibid. p. 7-8.
[21] Ibidem, p. 12.
[22] Nicolae Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 12-13. La anul 1401 Patriarhul scrie Mitropolitului Ungro-Vlahiei, fără a-1 numi (Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31), este posibil să fie tot Antim, cum argumentează Nicolae Dobrescu, op. tit., p. 10. Nicolae Iorga în regestul documentului publicat în colecţia “Eudoxiu Hurmuzaki” a pus chiar numele lui Antim, care nu se afla în text, ceea ce a înşelat pe unii cercetatori, d.e. Contsantin Marinescu, op. cit., p. 8 (254).
[23] Actul din anul 1401 al Patriarhului, Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31. Cf. Augustin Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, p. 108-112.
[24] Nicolae Dobrescu, din Pr. Prof. Univ. Dr. “IstoriaBbisericii Ortodoxe Române”, vol. I, p. 20-24, socoate pe Teodor, după nume, ca grec. Dar cum este vorba de un nume monahal, nu putem conchide nimic în privinţa originii sale după nume. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, I, p. 117, îl socoate un mitropolit de la începutul secolului al XVI-lea.
[i] Ultima ediţie a celor doua acte patriarhale din anul 1359 in FHDR, IV, volum întocmit de Haralambie Mihaescu, Radu Lazarescu, Nicolae-§erban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, Bucureşti, 1982, p. 196-203.
Înfiinţarea primei Mitropolii Ortodoxe a Unglo-vlahiei, prin transferarea lui Iachint de la Vicina, s-a bucurat de o foarte mare atenţie în rândul specialiştilor.
[ii] Despre înfiinţarea celui de al doilea scaun mitropolitan al Ţarii Romaneşti cu sediul la Severin, vezi Pr. Prof. Univ. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. a II-a, vol. 1, Bucureşti, 1991, p. 252-262 (cu bibliografia problemei). In ceea ce priveşte cauzele acestei dublări, dincolo de înaintata vârstă a mitropolitului Iachint, "spectaculoasa" creştere a populaţiei ţării, prozelitismul catolic în zonă sau consecinţa asocierii la tron a lui Radu I de catre Vladislav Vlaicu (ultima sugerata de P. S. Nasturel, Autour de la partition de la Metropole de Hongrovalachie (1370), in BBRF, 1977-1978, p. 293-326), trebuie sa avem în vedere înca cel puţin două aspecte. Primul îl reprezintă îngrijorarea Patriarhiei Ecumenice de a nu pierde controlul spiritual în această zonă în faţa ofensivei catolice în condiţiile în care împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul aderase, în anul 1369, la unirea cu Roma în speranţa obţinerii unui ajutor în faţa pericolului otoman, iar Vladislav I Vlaicu a recunoscut în acelaşi an liberul exerciţiu al credinţei catolice în Ţara Românească (actul din 25 noiembrie 1369, în DRH, B, I, p. 13).
Cel de-al doilea motiv decurge din schimbările de ordin politic ce au avut loc în această perioadă: preluarea de către Ludovic I al Ungariei, în anul 1370, după moartea lui Cazimir cel Mare, a coroanei polone, fapt ce a dus la o manifestare tot mai evidentă din partea regatului ungar a tendinţelor hegemonice în această zonă. In aceste condiţii, este cu atât mai explicabilă dorinţa domnului Ţării Româneşti de a obţine numirea unui mitropolit în zona Severinului, teritoriu revendicat de regalitatea maghiară (S. Papacostea, Geneza statului, p. 56-60, 113-130).
[iii] Succesiunea titularilor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la sfârsitul sec. al XIV-lea şi începutul celui următor nu este pe deplin lămurită. Una din problemele cele mai dezbătute este aceea a momentului dispariţiei lui Antim Critopol şi a stabilirii succesorului său. In acest sens, vezi Mircea Pacurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, I, p. 263-272 (în ambele studii se regăseşte cronologia stabilită de Nicolae Dobrescu şi acceptată şi de P. P. Panaitescu în lucrarea de faţa).
O cronologie diferită la P. S. Nasturel (Autour de la partition, p. 312-313), care consideră că Antim a încetat în viaţă în jurul anului 1392, scaunul mitropolitan fiind ocupat de un enigmatic Ieremia, cel căruia în anul 1401 Patriarhul " Matei I i se adresa cu titlul de "exarh a toată Ungaria şi a plaiurilor".
[iv]  In condiţiile în care sursele documentare lipsesc, iar acordul formal al Patriarhiei Ecumenice în numirea mitropoliţilor Ungrovlahiei, într-adevăr pentru perioade mult mai târzii decât cea în cauză, este atestat documentar, atribuirea acestei "reforme" Domitorului Mircea cel Bătrân rămâne o simplă ipoteză. Amintim, de exemplu, acordul Patriarhiei de Constantinopol în cazul caterisirii Mitropolitului Ştefan I de către Matei Basarab, deci într-o epocă în care Patriarhia Ecumenică nu mai avea mijloace de a-şi impune autoritatea.
Detalii privind relaţiile dintre puterea laică şi cea religioasă în epoca lui Mircea cel Bătrân la A. Sacerdoteanu, Mircea cel Bătrân şi Biserica Ortodoxă  a Ţării sale, în BOR, XCV, 1968, nr. 3-5, p. 100-106.
De asemenea, în legatură cu relaţiile dintre scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti şi Constantinopol, credem că termenul adecvat este cel de autonomie şi se explică prin condiţile grele în care Patriarhia Ortodoxă a supravieţuit după dispariţia Bizanţului (1453).
[v]  Recunoaşterea lui Iosif ca Mitropolit al Moldovei de către Patriarhie, după o lungă perioadă conflictuală, s-a făcut într-un context politic nefavorabil Bizanţului, tot mai ameninţat de otomani, şi în care împăratul a avut un rol decisiv, în speranţa realizării unui front antiotoman în cadrul căruia cele două state româneşti urmau să aibă un rol important.
În problema apariţiei Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei şi a lungului conflict bizantino-moldovean în jurul canonicităţii lui losif I se pot consulta: V. Laurent, Contributions a 1'histoire des relations de 1'Eglise byzantine avec 1'Eglise roumaine au debut du XVe siecle, în BSHAR, 26, 1945, p. 165-184; idem, Aux engines des 1 'Eglise de Moldavie. Le metropolite Jeremie et 1'eveque Joseph, în REB, V, 1947, p. 158-170; Al. Elian, Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea, în vol. colectiv, Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, p. 97-179 (cu discutarea tradiţiei privind legăturile Domnotului Alexandru cel Bun cu Bizanţul); Ştefan S. Gorovei, Aux debuts des rapports moldo-byzantins, RRH, XXIV, 1985, nr. 3, p. 183-207; idem, La începutul relaţiilor moldo-bizantine: contextul întemeierii Mitropoliei Moldovei, în vol. Românii în istoria universală, III/l, lasi, 1988, p. 853-879; Ciprian Zaharia, Iosif I Muşat, întaiul mare ierarh român, Bucureşti, 1987 (vezi şi observaţiile lui Ştefan S. Gorovei din AHAI, XXV/1, 1988, p. 547-560); Ş. Papacostea, Întemeierea Mitropoliei Moldovei: implicaţii central şi est-europene, în vol. Românii în istoria universală, III/l, p. 525-541; idem, Byzance et la creation de la "Metropole de Moldavie", în EBPB, II, Bucureşti, 1991, p. 133-150; Răzvan Theodorescu, Implicaţii balcanice ale Începuturilor Mitropoliei Moldovei, în vol. Românii în istoria universală, III/l, p. 543-566; M. Păcurariu, op. cit, p. 273-285; Ştefan Andreescu, Mitropolia de Halici şi episcopia de Asprokastron. Cateva observaţii, în vol. Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1998, p. 125-136.
[vi] Despre acest epitet în titulatura Mitropoliţilor Ungrovlahiei, vezi Nicolae Şerbănescu, Titulatura mitropoliţilor, jurisdicţia, hotarele şi reşedinţele mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, nr. 9-10, p. 710-711.
Acordarea acestui titlu mitropolitului muntean prin care jurisdicţia îi era extinsă şi asupra ortodocşilor din regatul ungar ce nu aveau o ierarhie proprie (vezi Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia din Constantinopol şi cu celelalte biserici ortodoxe, în ibidem, p. 908), trebuie pusă în legătura cu acordul din anul 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie ce urmărea declanşarea unei vaste acţiuni antiotomane, acord urmat de o "relaxare confesională"; pentru contextul politic ce a dus la încheierea acestui acord, vezi Ş. Papacostea, Byzance et la croisade au Bas-Danube a la fin du XIV-e siecle, în RRH, XXX, 1991, nr. 1-2, p. 3-21.
* Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 123-125). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. 
** Arhim. Gamaliil Vaida ─ Mănăstirea Cozia, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 24).

Rezumat

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.
Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii.
Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

Altfel spus, şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din anul 1928, aşa cum ne asigură I. B. Georgescu în “Mânăstirile Olteneşti”.

Prin urmare, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Tran­silvania se desfăşoară prin curtea Mânăstirii Cozia.

Acest aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a drepteicredinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi).

Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de Mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.

Cu alte cuvinte, aşadar, În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Cozia.A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».

Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.

În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.

Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele lui Mircea şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.

Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».

În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418». *

Prin urmare, Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.

Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti, motiv pentru care mă rog lui Dumnezeu – Cel Preabun şi Sfânt, să-i ajute Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului pentru a-şi duce la bun sfârşit şi autentică desăvârşire, demersal şi împlinirea ce o are: aceea de –al vedea şi (re)cunoaşte noi, toţi, pe măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!...

În acest sens, Dumnezeu – Preamilostivul, să ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!...

Material documentar întocmit, redactat  şi realizat de Dr. Stelian Gomboş