Sfântul Nicodim de la Tismana

Adaugat : 13 Decembrie 2016

Sfântul Nicodim de la Tismana – Model al rugăciunii lui Iisus în lumea post - modernă şi impactul acesteia asupra vieţii secularizate de astăzi…

Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul – sămânţă”. Olivier Clement.

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!... Pentru foarte mulţi dintre noi, cei aşa zişi credincioşi, a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată de timp (de fapt ar trebui să fie pentru toată viaţa) pentru care noi nu mai avem vreme sau, cu alte cuvinte, nu reuşim să ne facem suficient timp!... Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!...

            În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale, nemaiavând puterea necesară de a se raporta la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – care ar trebui să le fie exemple, în acest sens!... „Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul acesteia. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

            Şi în această împrejurare ne poate veni în ajutor unul din Sfinţii noştri Părinţi, şi anume Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana – originar din Serbia, care s-a călugărit la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos – Unde se află centrul trăirii spirituale şi al gândirii profund şi autentic ortodoxe dintotdeauna, şi care apoi, a venit şi a întemeiat mai multe mănăstiri la noi, pe locurile vechilor sihăstrii şi pustnicii, fiind considerat, din acest motiv, unul dintre principalii (re)organizatori ai monahismului românesc.

Sfântul Părintele nostru Nicodim a adus din comunitatea athonită a Hilandarului practica rugăciunii isihaste, practică ce va instaurată mai târziu în cealaltă parte a plaiurilor româneşti, de către Sfinţii Paisie Velicicoski ori Vasile de la Poiana Mărului. Acest Sfânt al Bisericii noastre a adus această rugăciune cu toate roadele şi foloasele ei, ce se cere şi astăzi a fi reevaluată şi reactivată, nu doar în mediile monahale, unde ea este practicată, ci şi în societatea laică şi laicizată a lumii post-moderne, în care ea trebuie cultivată în egală măsură, deoarece între viaţa monahală şi cea din lume nu trebuie să existe diferenţieri şi despărţituri, din punctul de vedere al săvârşirii şi rostirii rugăciunii. Astăzi, ca întotdeauna, omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă, raportarea la modelele vii ale Părinţilor – între ei numărându-se şi Sfântul Nicodim, precum şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social, ci pot fi luate, cel mai bine, din mediul Tradiţiei patristice, aghiografice şi patericale. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, corect reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru consolidarea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social, fiindcă la viaţa cea sfântă suntem chemaţi cu toţii, fără a face însă din dobândirea sfinţeniei, un scop în sine. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de o continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii, urmări ce duc, În fond, la vlăguirea şi la secătuirea noastră duhovnicească; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

            O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur, decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu, lipsindu-se aşadar, de comuniunea sfinţilor, a Sfântului Nicodim, căruia, oare câţi dintre noi îi cunoştem viaţa sau îi urmăm credinţa, în duhul rugăciunii!... Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Săi şi ai Bisericii noastre, între care la loc de cinste se află Sfântul Nicodim.

În acest fel îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi şi pe Sfinţii Săi, în dialog cu el prin toate lucrurile şi lucrările ajungând, astfel, ca el însuşi să îl vadă şi să-l înţeleagă pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

            În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii  mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei, aşa cum procedau şi Sfinţii Părinţi cu toţi semenii lor, în virtutea dragostei şi a corectitudinii lor, alăturându-se acestora şi Părintele nostru Nicodim. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

            Rugăciunea este, aşadar, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos adăuga: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: - a mântuirii sufletului şi a trupului.

            Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană, deci şi pe Sfântul Nicodim care a căutat răspunsul în moştenirea athonită, se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele, aşa cum au fost aceşti Sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, printre care şi Sfântul Nicodim.

„În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste… să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”. Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus, pe care Sfântul Nicodim a împlinit-o cu prisosinţă. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, aceştia fiind Sfinţii şi îndrumătorii duhovniceşti, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe…

Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă, pe care au dobândit-o Părinţii bisericeşti, ştiuţi sau neştiuţi.

La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă” adică a ajuns la „starea de rugăciune”, îplinind, în acest fel, îndemnul paulin de a se „ruga neîncetat”.

            Prin urmare, „actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement. De aceea se refugia Sfântul Nicodim în peştera Tismanei şi în alte crăpături ori în „cela mai de jos ale pământului” pentru a ajunge la această stare de rugăciune neîncetată – aceasta rămânând moştenire şi temei pentru viaţa monahală, cenobitică de mai târziu.

            Sfântul Nicodim a ajuns la concluzia şi la certitudinea că rugăciunea lui Iisus deşteaptă în inimă o dragoste fără margini. Tot în continuarea acestei idei se întreabă şi Sfântul Isaac Sirul: „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Şi iată cum răspunde tot el: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele, iată observaţia şi concluzia la care au ajuns Sfinţii Părinţi ai Bisericii; Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421. Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX : „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.

            Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare. Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului!... Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei sau darul facerii de minuni, pe care-l avea şi Sfântul Nicodim. Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

            Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual, căci Sfântul Nicodim, de pildă, nu era un antiintelectual, dimpotrivă: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.

            În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece, o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm, nici ce anume să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.

            Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale. Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, aşa cum a făcut-o şi Sfântul nostru din Tismana Olteniei, devin părtaşi la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală, activitate pe care Părinţii noştri duhovniceşti şi-au asumat-o cu multă largheţe a inimii!...

            „Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluieşte-ne”, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

            Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu este să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.

            Aşadar, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Cu ce ne alegem de la Sfinţii noştri, de la Sfântul Nicodim acum la împlinirea a 610 de ani de naşterea sa în Ceruri? Dobândim linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu, experienţă pe care au trăit-o şi Sfinţii, din belşug. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă, cercetarea Părinţilor o cronologie seacă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

            Ţinând seamă de faptul că, prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului, iar existenţa Sfinţilor ca vase vii ale Bisericii în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt, sau pomenirea contemporană a Sfântului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!...

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Iisus Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui, aşa cum au făcut Sfinţii – care au fost oamenii unui loc şi a unui timp dat şi bine delimitat dar care au ajuns locuitorii veşniciei, ai metaistoriei, ai timpului şi ai spaţiului universal.

            Aşadar, rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul şi spre „casnicii Săi” – care sunt Sfinţii, între ei sălăşluind şi Părintele nostru Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, căruia îi aducem în aceste vremuri binecuvântate, cu prilejul împlinirii a 610 de ani de la mutarea sa la veşnicele şi cereştile locaşuri, prinosul nostru de cinstire, preţuire şi recunoştinţă. Urmează doar să-i înţelegem rugăciunii sensul, şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre, de-a lungul tuturor veacurilor!...       

Dr. Stelian Gomboş