Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos

Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe Care le primim la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie "spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci"....

Interviu cu Î.P.S. Părinte Dr. Serafim Joantă – Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul  Europei Centrale şi de Nord

Viaţa duhovnicească aşa cum este trăită în Biserică nu poate fi epuizată în cuvinte. Specificul Ortodoxiei autentice nu este teoria pe marginea adevărurilor de credinţă, ci închinarea aşa cum spune şi Sfântul Evagrie Ponticul în cuvintele: "teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog." Elementele fundamentale ale Ortodoxiei sunt: Sfintele Slujbe şi Sfintele Taine, Sfânta Liturghie şi Dumnezeiasca Euharistie, Eclesialitatea, angajarea ascetică şi mistică în corabia Bisericii, pentru că viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului, la dobândirea sfinţirii şi sfinţeniei precum şi la întalnirea, sacramentală, mistică, liturgică şi euharistică cu Domnul nostru Iisus Hristos – Care este „ieri, azi şi în veci Acelaşi”. Dar ştim oare cu adevărat ce implică această primire a lui Iisus Hristos în trupul nostru? Un răspuns, în acest sens, ni-l dă Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Serafim Joantă, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Centrale şi de Nord, care ne-a vorbit despre vrednicia şi posibilitatea unirii cu Iisus Hristos prin Sfintele şi Dumnezeieştile Sale Taine.

Stelian Gomboş: - Înaltpreasfinţia Voastră, mulţumindu-vă pentru dragostea şi bunătatea de a-mi acorda acest interviu, acum, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de rodnică, frumoasă şi binecuvântată slujire arhipăstorească şi mitropolitană în diaspora românească, totodată aflându-ne în Anul Omagial Euharistic – al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, şi înainte de a trece la subiectul propriu zis consacrat acestui interesant dialog, vreau să discutăm de faptul că vă desfăşuraţi activitatea, iată, de douăzeci în Occident – ca Arhiepiscop şi Mitropolit, unde aţi avut prilejul să observaţi cum evoluează diaspora românească. Dacă până în anul 1989 această diaspora era formată, cu precădere, din refugiaţi politici, deci o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost formată din proletari şi intelectuali care îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele ce urmează, aş dori să abordăm problema identităţii religioase, a culturii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului, într-o diaspora radical schimbată după anul 1990. Dar înainte de a intra în această problematică, aş dori să ne evidenţiaţi câteva informaţii şi date generale cu privire la structura Mitropoliei pe care o păstoriţi din anul 1994.

Mitropolitul Serafim Joantă: - Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numim diasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată explozie după anul 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost înfiinţată în anul 1993 la cererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale înfiinţate în 1948 de  mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din anul 1993 Europa Centrală şi de Nord formează  o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi  Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iar din anul 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de la Cluj Napoca, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. Episcop Vicar Sofian Braşoveanul cu sediul la Munchen.

- Câte parohii aveţi acum în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suficiente biserici pentru oficierea serviciilor religioase?

- La ora actuală avem 70 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe filii, aproximativ 70 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În anul 1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 15 biserici care ne aparţin. Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama  patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sfânta Liturghie, fie pentru o masă, fie pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sfânta Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acestea cu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şi acolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să fii european, universal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, de o confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem să ţinem cont de acestea ne vom desfigura identitar. Nu putem fi europeni, occidentali, nu pot fi german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aş desfiinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acolo şi nu mă desfigurez uitând cine sunt... .

- Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm. Cu alte cuvinte, nu este nici o problemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar este esenţial să nu-şi uite esenţa. Se vorbeşte foarte mult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor,  însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce... se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident?

- Da, aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nici o altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este firesc, este normal, altfel ai fi ca un intrus, dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, sau la şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc, cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinară şi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va fi mistic sau nu va fi deloc? Ori Steven Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug. Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să  transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cât interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva... noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, este foarte greu, dar ei sunt entuziazmaţi.... iar noi poate ne ruşinăm de ea ...

- Sau ne păzim, ne ferim de ea...

- Ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, este adevărat că suntem superficiali. Ne ducem în Occident dar nu ştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar afirmăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce se înmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că este o dramă este o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să fie lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde sunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopii am zis să fim misionari şi să slujim Sfânta Liturghie foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil. Să citim rugăciunile cu voce tare. La sfinţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt... Să fie pâinea aceasta ..., iar credincioşii să rostească Amin! Cu alte cuvinte, Aşa să fie Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Sfânta Liturghie aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat la Liturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea pastoral - misionară a Bisericii noastre...

 - Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Serafim, în altă ordine de idei, revenind acum la tema şi subiectul propriuzis al acestui dialog, acela al Sfintei Liturghii şi Dumnezeieştii Euharistii, fiindcă ştiu că sunteţi foarte preocupat de acest subiect deosebit de important din cadrul spiritualităţii noastre, vă rugăm să ne precizaţi şi să ne lămuriţi ce este, de fapt, Sfânta Împărtăşanie pentru un creştin ortodox?

- Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe Care le primim la Sfânta Liturghie "spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". După ce a săturat mulţimile în pustie cu cinci pâini şi doi peşti şi cunoscând că iudeii au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege pentru a-i hrăni mereu în chip minunat, Mântuitorul le vorbeşte oamenilor despre "pâinea vieţii", "pâinea cea vie" sau "mâncarea cea nepieritoare" din care cine mănâncă nu va mai flămânzi în veci. Apoi le spune: "Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu" (Ioan 6, 5-55). Mai târziu, la Cina cea de Taină, Mântuitorul instituie Taina Euharistiei, prefăcând, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său cu care îi împărtăşeşte pe ucenici: "Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…" şi-i îndeamnă să facă aceasta spre pomenirea Sa. Este ceea ce au făcut Apostolii şi primii creştini şi ceea ce facem şi noi astăzi la fiecare Sfântă Liturghie, când prin rugăciunea preotului şi a credincioşilor Duhul Sfânt transformă ofranda de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului cu care ne împărtăşim. Astfel Iisus Hristos îşi continuă prezenţa în lume nu numai duhovniceşte, ci şi în chip văzut, sub forma pâinii şi a vinului euharistic.

- Înaltpreasfinţia Voastră, care este efectul împărtăşirii cu Sfintele Taine asupra noastră? Ne putem mântui fără Sfânta Împărtăşanie?

- Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine nu putem trăi cu adevărat în Iisus Hristos, nu putem avea viaţă în noi. "Adevărat, zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 53-54). Nu ne putem deci mântui fără să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Tocmai de aceea copiii, după Botez şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, primesc imediat şi Sfânta Împărtăşanie. În acelaşi timp, Sfânta Împărtăşanie este pentru creştini adevărată mâncare şi adevărată băutură care ne ajută să creştem în Iisus Hristos şi să devenim una cu El. Mântuitorul zice: "Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el" (Ioan 6, 55-56). Dacă nu ne hrănim mereu cu Iisus Hristos din Sfânta Împărtăşanie nu putem creşte duhovniceşte şi, cu atât mai mult, nu putem deveni una cu El. Sfânta Împărtăşanie ne transformă, încetul cu încetul, în Iisus Hristos Însuşi. Căci "firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab", zic Părinţii. Cei care nu vor să se împărtăşească - şi aceştia, din păcate, sunt majoritatea credincioşilor noştri de astăzi - rămân departe de Iisus Hristos, chiar dacă li se pare că-L urmează. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbea despre pâinea cea vie care este Trupul Său şi zicea că cine nu mănâncă din această pâine nu are viaţă în el însuşi, mulţi din cei ce-L urmau L-au părăsit căci spuneau: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte" (Ioan 6, 60). Aşa şi astăzi, mulţi nu înţeleg rostul Sfintei Împărtăşanii şi stau departe de ea, spre marea lor pagubă.

- Cât de des trebuie să primim Sfânta Împărtăşanie? Vă rugăm să ne explicaţi dacă regula de 40 de zile între cuminecări este corectă.

- În mod normal, toţi cei care participă la Sfânta Liturghie, care este Jertfa nesângeroasă şi Cina Domnului, trebuie să se împărtăşească. Nimeni nu se duce la o cină fără să mănânce ceea ce i se pune înainte. Altfel jigneşte pe cel ce oferă cina. Canoanele (8 şi 9 ale Sfinţilor Apostoli, 2 al Sinodului VI Ecumenic, 1 al Sinodului VII Ecumenic…) condamnă pe cei ce participă la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşesc. Împărtăşirea la 40 de zile este o tradiţie recomandată de mulţi dintre duhovnicii noştri, dar ea nu poate fi susţinută teologic. Dacă suntem consecvenţi cu teologia euharistică, toţi membrii Bisericii, deci toţi creştinii, sunt ţinuţi să participe în fiecare duminică la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În cazul în care săvârşim păcate grave, de moarte, cădem din starea de har şi ne pierdem calitatea de membri ai Bisericii, deci nu mai putem participa la Sfânta Liturghie şi nu ne mai putem împărtăşi cu Sfintele Taine decât după ce ne spovedim şi împlinim un canon de pocăinţă. În rugăciunea de după spovedanie, preotul duhovnic se roagă lui Dumnezeu, zicând "… împacă-l şi-l uneşte (din nou) pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică…" Spovedania deci ne repune în starea de har sau de membri ai Bisericii. În vechime, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie părăseau biserica odată cu catehumenii, la ectenia "cei chemaţi ieşiţi…" Mulţumim lui Dumnezeu că foarte mulţi din credincioşii noştri, în primul rând copiii şi cei în vârstă, nu trăiesc în păcate de moarte. Aceştia ar trebui încurajaţi de preoţii duhovnici să se împărtăşească cât mai des, chiar regulat. Iar dacă nu fac aceasta preoţii, credincioşii înşişi trebuie să ceară să se împărtăşească cât mai des cu putinţă.

- Care sunt criteriile, condiţiile şi obligaţiile pentru a primi Sfânta Împărtăşanie?

- Singura condiţie pentru a primi Sfânta Împărtăşanie este aceea de a nu trăi în păcate de moarte care alungă de la noi harul Duhului Sfânt, ne despart de Iisus Hristos şi de Biserică. Păcatele cele mai grele sunt lepădarea de Iisus Hristos sau necredinţa, crima (inclusiv avortul, dar şi folosirea anticoncepţionalelor pentru că acestea toate provoacă avorturi timpurii, până la 14 zile după zămislirea pruncului, sau a altor mijloace care împiedică naşterea de prunci), desfrâul, ura, asuprirea semenilor (prin neplata muncii sau munca necinstită), iubirea de arginţi, beţia, fumatul… Pentru aceste păcate trebuie neapărat să ne spovedim şi să facem un canon de pocăinţă, după care ne putem împărtăşi cu binecuvântarea duhovnicului. Desigur că de fiecare dată când ne împărtăşim trebuie să încercăm să avem pace în suflet, să cerem iertare de la cei pe care i-am putut supăra cu voie sau fără voie şi să citim canonul de rugăciune pentru Sfânta Împărtăşanie. Cei căsătoriţi sunt ţinuţi să se abţină de la relaţiile conjugale cel puţin o zi înainte şi una după primirea Sfintei Împărtăşanii.

- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, fiecare împărtăşire trebuie să fie precedată de post şi spovedanie?

- Spovedania este legată de păcatele săvârşite, îndeosebi de păcatele mari, de moarte. Cum toţi păcătuim, este foarte bine să ne spovedim cât mai des cu putinţă, chiar dacă nu avem păcate mari. În fond, păcatul cel mai mare este cel care ne robeşte, chiar dacă nu-l găsim printre păcatele mari. Tocmai de aceea călugării şi credincioşii evlavioşi se spovedesc dacă nu săptămânal, cel puţin odată pe lună. Dar nu trebuie să aşteptăm săptămâna sau luna ca să ne spovedim, ci trebuie să ne spovedim de fiecare dată când am săvârşit un păcat pentru care conştiinţa ne mustră. Spovedania s-a legat de împărtăşire atunci când aceasta a devenit rară sau chiar foarte rară, cum se întâmplă din păcate şi astăzi. Se înţelege de la sine că dacă cineva se împărtăşeşte foarte rar trebuie să se spovedească de fiecare dată înainte de a se împărtăşi. Dar cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată. Păcatele ni se iartă şi prin Sfânta Împărtăşanie. Important este să fim sinceri cu noi înşine şi în faţa lui Dumnezeu, să nu ascundem vreun păcat şi să ne socotim mereu nevrednici. În legătură cu postul, trebuie să spunem că nici el nu este legat de împărtăşire, deşi este bine să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie şi cu post. Aceasta depinde iarăşi de frecvenţa împărtăşirii. Cei care se împărtăşesc rar trebuie să postească înainte de a se împărtăşi, mai cu seamă dacă nu ţin posturile rânduite de Biserică. Cei care respectă întru totul regulile postului, aceştia se vor reţine înainte de împărtăşire de la carne şi de la viaţa conjugală (dacă este perioada dulcelui). Dar nimeni nu ne opreşte să postim chiar mai multe zile de fiecare dată când ne împărtăşim, chiar dacă este sâmbăta sau duminica. Însă sâmbăta şi duminica nu se ajunează.

- Noi putem afirma, spune şi susţine cu toată convingerea că suntem vrednici să primim Sfânta Euharistie?

- Nu, nimeni nu este vrednic să primească Sfintele Taine ale lui Iisus Hristos. Însă faptul că nu suntem niciodată vrednici să ne împărtăşim nu înseamnă că nu ne mai împărtăşim deloc. Nu înseamnă nici să păcătuim în continuare, pentru că oricum suntem nevrednici de Sfânta Împărtăşanie. Viaţa creştină este exigentă şi înseamnă o luptă permanentă cu păcatul şi cu patimile pentru dobândirea virtuţilor sau a deprinderilor bune. Când păcătuim grav, ne spovedim, facem canonul de pocăinţă şi apoi ne reintegrăm în Biserică prin primirea Sfintelor Taine. Conştiinţa păcătoşeniei şi a nevredniciei, nu numai de a ne împărtăşi, ci chiar şi de a trăi şi de a ne bucura de atâtea daruri ale lui Dumnezeu, trebuie s-o avem toată viaţa. Dar această conştiinţă nu ne paralizează voinţa de a face binele, ci dimpotrivă o potenţează, ne dă şi mai multă râvnă de a duce o viaţă cât mai curată. Aşa cum am spus, Sfânta Împărtăşanie este adevărată mâncare şi adevărată băutură pentru suflet şi ni se dă "spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Dacă trupul nu poate trăi fără mâncare şi fără băutură, nici sufletul nu poate trăi cu adevărat fără Sfânta Împărtăşanie.

- Înaltpreasfinţia Voastră, ce şi cum putem face pentru a trece peste ispitele vieţii cotidiene, ca să ne unim cât mai des cu Iisus Hristos?

- Să dorim din toată inima să ne unim cu Iisus Hristos euharistic. Să ne formăm treptat conştiinţa că o Liturghie la care nu ne-am împărtăşit rămâne pentru noi nedeplină. Nu trebuie să ne fie teamă de Sfânta Împărtăşanie. Teamă trebuie să avem faţă de păcat. Este adevărat că atunci când preotul ne cheamă la împărtăşire zice: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Însă frica de Dumnezeu înseamnă frica de păcatul prin care-L supărăm pe Dumnezeu. Când iubim pe cineva cu adevărat, ne temem să nu facem ceva care să-l supere. Este vorba de frica sfântă despre care înţeleptul spune că este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7), şi nu de frica de pedeapsă. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Suferinţele şi încercările vieţii pe care noi le numim pedepsele lui Dumnezeu sunt de fapt consecinţele fireşti ale păcatelor noastre. "Căci ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Gal. 6, 7), chiar dacă noi nu vedem întotdeauna legătura directă între păcatul săvârşit şi necazul sau boala care vin asupra noastră. Există o lege a compensaţiei duhovniceşti: tot răul săvârşit se întoarce, mai devreme sau mai târziu, asupra noastră. Credinţa şi iubirea lui Dumnezeu din toată inima ne salvează din orice ispită. Dacă spunem că noi credem în Dumnezeu şi-L iubim, atunci vom lucra totul ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni (Col. 3, 23), adică vom face totul din inimă: vom gândi cu inima, vom vorbi cu inima şi vom lucra cu inima. Iar Dumnezeu Care locuieşte în inima noastră va lucra toate spre binele nostru al celor ce-L iubim (cf. Rom 8, 28). El ne va apăra de tot răul, ne va feri de ispite sau dacă am căzut în ispită ne va scoate grabnic din ea, ne va da curaj în lupta cu greutăţile inerente ale vieţii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată dacă noi nu-L părăsim pe El. Trebuie să încercăm să conştientizăm mai mult prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin aceea că ne încredinţăm Lui, zi de zi, în toate situaţiile concrete ale vieţii, încercând să descoperim voia Lui pentru ca să nu facem nimic după voia noastră. Dacă ne străduim să fim mereu cu Dumnezeu şi ne ferim de păcatele mari opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, atunci ne putem împărtăşi la fiecare Sfântă Liturghie.

- Ce se întâmplă cu cei care "fură" Sfânta Împărtăşanie? Mai este tămăduitoare pentru aceştia?

- Să ştiţi că cei care "fură" Sfânta Împărtăşanie se aseamănă cu Iuda, care la Cina cea de Taină a primit, ca toţi ceilalţi Apostoli, trupul şi sângele Domnului, dar spre osândă. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că "după pâine (împărtăşire) a intrat în el satana" şi că "după ce a luat bucăţica de pâine a ieşit numaidecât. Şi era noapte" (13, 27. 30). Iuda a venit la Cină cu gânduri ascunse, căci cu o zi înainte îl vânduse pe Iisus pentru 30 de arginţi. Dacă şi-ar fi mărturisit păcatul, ar fi fost salvat. Astfel s-a osândit pe sine însuşi pentru păcatul nemărturisit. De Sfânta Împărtăşanie trebuie să ne apropiem cu pace în suflet şi cu conştiinţa nevredniciei. Numai atunci ea va lucra la tămăduirea firii de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, pe măsura credinţei şi efortului propriu pentru despătimire şi sfinţire a vieţii. Sfânta Împărtăşanie nu ne transformă decât în măsura angajării noastre prin asceză la despătimirea şi sfinţirea personală. Putem să ne împărtăşim în fiecare zi, dar dacă nu ne luptăm prin rugăciune şi înfrânare să ne curăţim de patimi, nu vom scăpa de ele. Mai mult, ca în cazul lui Iuda, Împărtăşania luată cu nepăsare sau în stare de păcate de moarte ni se face spre osândă, adică ne afundă şi mai mult în păcat. Dar şi refuzul Împărtăşaniei timp îndelungat, chiar din motive de evlavie sau lipsă de pregătire, poate fi semnul unei vieţi duhovniceşti superficiale. Părinţii Bisericii au încurajat întotdeauna pe credincioşi să se spovedească cât mai des şi să se împărtăşească cu pregătirea necesară.

- Cât de lungă poate fi perioada de canon, în care suntem opriţi de la Sfânta Împărtăşanie?

- Mai întâi să spunem că păcatul nu trebuie văzut juridic ca încălcarea poruncilor lui Dumnezeu pentru care primim ca pedeapsă un anumit canon. Păcatul este o boală sufletească, iar canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de tămăduire. Suntem opriţi de la împărtăşire pentru un timp, pentru ca în această vreme să ne pocăim în mod deosebit pentru păcatele săvârşite, prin post mai aspru, prin rugăciune înmulţită, prin fapte bune… Astfel pocăinţa ne vindecă sufletul şi atrage asupra noastră harul Duhului Sfânt. Asprimea canoanelor arată gravitatea păcatului. De pildă, pentru adulter, Părinţii opresc de la împărtăşire 15 ani; pentru desfrânare 7 ani; pentru avort, 15-20 de ani… Sfântul Ioan Postitorul reduce până la jumătate şi chiar mai mult numărul anilor celor care se angajează la post sever şi fac sute de metanii pe zi, semn al unei pocăinţe profunde. Deci intensitatea pocăinţei, adică a părerii de rău şi întoarcerea radicală de la păcat, concretizată în fapte, determină vremea opririi de la Sfânta Împărtăşanie, care este şi o vreme de probă că ne-am vindecat cu adevărat de boala păcatului. De pildă, Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa era mai exigent şi mai pretenţios, in acest sens... Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi alţi mulţi teologi şi aleşi părinţi duhovniceşti însă erau de părere ca, în vremea noastră de slăbire a credinţei, duhovnicii să nu oprească pe cei care se pocăiesc cu adevărat mai mult de trei ani. Duhovnicul trebuie însă să urmărească îndeaproape evoluţia vieţii duhovniceşti a penitentului şi să-l ajute să nu se întoarcă din nou la păcatul săvârşit.

- Înaltpreasfinţia Voastră, acum, la finalul acestui dialog duhovnicesc, mult folositor, vă adresez o întrebare puţin mai delicată ori mai complicată însă deseori întâlnită ca problemă pastorală, şi anume: se poate împărtăşi femeia în perioada de "necurăţie", lăuzie?

- Aceste perioade din viaţa unei femei sunt naturale şi nu o pot întina. Numai păcatul îl întinează pe om pentru că păcatul este împotriva naturii create de Dumnezeu bună şi curată. Din tradiţia cea mai veche, când participarea la Sfânta Liturghie însemna şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, s-a moştenit ca femeia să nu se împărtăşească în perioadele amintite, în care sănătatea ei este mai fragilă (mai ales în timpul lăuziei), scutind-o astfel de efortul de a participa la slujbă şi de a se pregăti pentru împărtăşire. Dar şi din evlavie deosebită faţă de Sfânta Împărtăşanie, femeile se abţin în aceste perioade de a se împărtăşi. Totuşi în caz de boală sau pericol de moarte, ele trebuie să se împărtăşească, în orice situaţie s-ar afla.

- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, vă rog ca acum, în încheierea acestui dialog de suflet, să transmiteţi tuturor, un cuvânt duhovnicesc.

- Îi rog pe toţi să privească Biserica, Credinţa, Rugăciunea, Postul, Sfintele Slujbe, Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie şi, de altfel, tot ceea ce ne recomandă Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfintele Evanghelii, ca pe o bucurie, ca o pe mare binecuvântare, o pe necesitate a vieţii. Cum a spus Părintele Rafael Noica: "Ortodoxia este firea omului". Trăind cu adevărat credinţa ortodoxă, ea ne duce la împlinirea firii noastre. Aceasta este viaţa noastră. Este normal să îl cauţi pe Dumnezeu, şi pe El trebuie să Îl cauţi cu această bucurie, cu seninătate, cu acest firesc al nostru, iar nu din obligaţie.

- Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, Înaltpreasfinţia Voastră, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, toate însoţite de un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”...


Interviu realizat de Dr. Stelian Gomboş