Recenzie - Vasile Coman - Episcopul Oradiei 'Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin'

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”


Recenzie – Vasile Coman – Episcopul Oradiei „Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin”, Ediţie îngrijită de Pr. Dr. Cristian Muntean, Editura „Renaşterea”, Cluj Napoca, 2007, 126 pagini…
 

Citind această carte, unică în felul ei, în materie, în ultima vreme, la noi în ţară, m-am gândit mult timp la autorul acestei lucrări, pe care aş dori să-l evoc puţin în cele ce urmează, fiindcă anul acesta, în luna Iulie, în ziua a zecea, vom prăznui împlinirea a douăzeci şi cinci ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Episcopul Vasile Coman al Oradiei, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani!…

De aceea, pentru noi, din anul 1992, această zi va comemora totdeauna, acest eveniment închinat blândului logofăt spiritual al Oradiei sfârşitului de secol XX – care a păstorit aceste meleaguri „de la brazda de NV a ţării” între anii 1971 – 1992!...

De asemenea, tot în acest an, la sfârşitul lui, mai exact spus, pe data de 25 Decembrie, se împlinesc 105 de ani de la naşterea sa cea pământească, în localitatea Deal, comuna Câlnic, judeţul Alba…

Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte, pentru câteva momente de Preasfinţitul Părintele nostru Episcop Vasile, a cărui plecare o regretăm foarte mult şi astăzi!...

De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în disciplina teologică şi în cea pastoral – misionară, pe care ni le-a cultivat şi nouă în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie!...

El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologolui şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă acuitate şi exactitate!... Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Episcop Vasile inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, mult discernământ şi foarte multă blândeţe, nobleţe şi cuminţenie sufletească!...

Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat!...

El, Arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!...

Pentru acest fapt a fost foarte solicitat, fiind implicat în foarte multe acţiuni şi activităţi, în diferite comisii bisericeşti, teologice şi culturale, căci „activitatea dinamică a Preasfinţitului Episcop Vasile a depăşit atât sfera lucrării arhipăstoreşti, cât şi spaţiul Eparhiei (foarte mare la acea vreme, fiindcă era compusă din trei judeţe: Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Pornind de la conlucrarea şi bunele relaţii, în spirit ecumenic, cu celelalte culte pe plan local, Preasfinţia Sa a purtat cu competenţă responsabilitatea reprezentării Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic cu Bisericile Lutherane. În acelaşi timp el a participat într-un mod foarte activ în cadrul unor secţii ale Sfântului Sinod la împlinirea multor cerinţe de seamă ale activităţilor bisericeşti din întreaga Patriarhie Română” (Pr. Dorel Octavian Rusu – Cuvânt Omagial cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă ai P.S. Vasile Coman). A fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi şi călugări, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!... Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme de specialitate din ţară şi de peste hotare, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!...

Mi-aduc aminte că a fost prima prohodire a unui distins ierarh şi slujitor al Bisericii la care am participat, şi care m-a impresionat profund datorită atmosferei de reculegere, decenţei şi sobrietăţii în care s-a desfăşurat!...

Cu alte cuvinte, pe lângă provocările administrative, ca Preot şi Episcop, Părintele Vasile Coman a avut o înclinaţie deosebită pentru studiu şi scris încă din vremea studenţiei, rămânându-ne şi azi, spre lectură, nenumărate recenzii şi articole în ziarul „Telegraful Român” sau „Revista Teologică” de la Sibiu. Era normal ca pe acest fond de început să-i apară şi cărţile: Hristos şi tineretul, Carte în slujba păstoririi creştine, Religie şi caracter, Cuvinte pentru suflet, Exorciştii în dreptul bisericii, Cuvântări liturgice, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, cărţi ce se bucură de aprecieri şi astăzi. Potrivit afirmaţiilor îngrijitorului acestei ediţii (sau reeditări) a cărţii, nimeni altul decât Părintele Cristian Muntean – nepotul Părintelui Episcop Vasile Coman – el „era preocupat de misiunea preotului, de rolul său în societatea rurală şi urbană, de seriozitatea lui în transmiterea mesajului dumnezeiesc, de frumuseţea familiei sale, el însuşi devenit ierarh din clerul de mir. Drept aceea, în încercarea de recuperare a operei Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1971 – 1992), am găsit o lucrare ce nu a văzut lumina tiparului într-un text integral, fiind publicată, ca studii separate, în revista timişoreană de teologie: „Mitropolia Banatului”. În sine, lucrarea este de fapt teza de doctorat în teologie pe care Părintele Vasile Coman a susţinut-o în anul 1947, la catedra de liturgică a distinsului Profesor Petre Vintilescu, intitulată „Rugăciunile pentru autorităţile statului în cultul creştin”. Pentru mulţi dintre cei care nu au apucat să citească volumul din studiile Părintelui Vasile Coman, consacrate acestui subiect, lucrarea ar părea ca fiind scrisă „la comandă”, pentru aservirea unui regim totalitar, uitând că la acea dată, 1947, abia se întrezărea „molima roşie” din destinul neamului românesc.

Citind lucrarea însă, începi să-ţi lămureşti, cu argumente, posibilele idei preconcepute şi importanţa acestor rugăciuni în întreaga istorie a bisericii creştine. Autorul porneşte acest demers de la alte lucrări consacrate acestui subiect începând cu cea a italianului Alexander Aurelius Pellicia: De Christianae ecclesiae prece pro princibus, din anul 1778, sau tratatul lui Binterism, din anul 1827, care se opreşte asupra acestor rugăciuni în missa romano-catolică şi, într-un chip special, asupra autorităţilor păgâne. Autorul consultă şi alte lucrări din literatura teologică ortodoxă: ale lui Constantin Porfirogenetul, Codin C. Curopalatul, S. Dobolschi sau Petre Vintilescu, menţionând că ele cuprind informaţii preţioase despre ceremoniile de la curtea împăraţilor bizantini, unde rugăciunile pentru căpeteniile imperiului erau cuprinse în cărţile de cult.

Lucrarea de faţă este structurată în patru capitole mari, după cum urmează:

Temeiuri biblice şi mărturia primelor trei veacuri

Rugăciunea pentru autorităţi în cultul Bisericii Ortodoxe

Rugăciunea pentru autorităţi în Missa romano-catolică

Rugăciunea pentru autorităţi în cultul protestant

În primul capitol, autorul ne introduce în atmosfera temei, plecând de la întrebarea: mai este Statul şi autoritatea de la Dumnezeu sau nu? În ce raport stă împărăţia lui Dumnezeu cu împărăţiile lumii? Mântuitorul Iisus Hristos are un răspuns magistral la această întrebare: „Daţi-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marc. 12, 17). Mai departe, autorul explică, conform Dreptului bisericesc al cunoscutului canonist Dr. Nicodim Milaş, că cele două împărăţii, rânduite de Dumnezeu, sunt independente una de cealaltă şi se deosebesc cu privire la mijloacele şi scopul lor. Dar, în acelaşi timp, ele îşi pot ajunge fiecare scopul cu cât lucrează într-o legătură mai strânsă una cu alta. Normativ şi clasic în fixarea valorii pozitive a autorităţilor în stat şi a datoriilor faţă de ele rămâne capitolul 13, vers. 1-7 din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel: „Tot să se supună înaltelor stăpâniri; că nu este stăpânire de cât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Ca atare, cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu i se împotriveşte. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor atrage osândă. Că dregătorii nu pentru fapta bună sunt frică, ci pentru cea rea. Vrei doar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea căci ea ţie îţi este slujitoare a lui Dumnezeu spre bine. Dar dacă tu faci rău, teme-te, căci nu în zadar poartă sabia pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu, răzbunare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul...

Pentru aceasta este nevoie să vă supuneţi, nu doar din pricina mâniei, ci şi în virtutea conştiinţei. Că de aceea şi plătiţi dări; căci dregătorii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, ca întru aceasta să stăruiască. Daţi-le tuturor celor datorate: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinstea”. Concepţia creştină este diferită de cea păgână, în ce priveşte autoritatea statului. În creştinism autorităţile nu mai sunt dumnezei şi nici nu au funcţii divine. Ei sunt rânduiţi de Dumnezeu, în ordinea juridică şi socială a lumii, aşa după cum prin legi naturale conduce lumea fizică. Biserica susţine că prin stat şi autorităţile lui se manifestă o acţiune a providenţei pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu, care nu poate fi mărginită doar la pământesc ci se regăseşte, ceresc, în împărăţia harului.

Lucrarea de faţă nu intră în analiza juridică şi istorică a drepturilor, pe care le-au avut ori le are căpetenia statului în Biserică, ci fixează, ca punct de plecare, concepţia şi atitudinea creştinismului primar faţă de principiul autorităţii statului, arătând prin ce se deosebeşte faţă de concepţiile religiilor antice şi cum devine rugăciunea pentru autorităţi, expresie a raportului dintre Biserică şi Stat. Părintele Vasile Coman trece, în acest capitol, prin întreaga istorie primară a Bisericii, aducând mărturii atât din Vechiul şi Noul Testament cât şi din scriitorii bisericeşti ai primelor trei veacuri: de la Policarp al Smirnei, Clement Romanul ori Iustin Martirul şi Filozoful până la Tertulian, Ciprian, Origen sau Dionisie al Alexandriei. Permanenţa rugăciunilor pentru autorităţi înseamnă recunoaşterea statului din partea creştinilor ca o realitate voită de Dumnezeu, cu o autoritate de sine stătătoare, deoarece autoritatea reprezintă un element esenţial pentru Biserică. Urmărind desfăşurarea acestor rugăciuni în decursul timpului, putem costata cum creştinismul nu s-a pronunţat pentru o formă sau alta a autorităţii temporale. Acestea s-au schimbat după împrejurări istorice. Biserica s-a simţit responsabilă, în virtutea învăţăturii sale, să se roage pentru autorităţile statului, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere. Pe ea nu a interesat-o în rugăciuni nici forma de alegere, nici cea de conducere politică, ci s-a rugat ca reprezentantul autorităţii să fie spre binele oamenilor. Ea s-a rugat pentru autorităţi chiar şi atunci când acestea nu erau creştine sau erau asupritoare. Pentru secolele IV – V, cele mai preţioase documente poartă numele generic de „Rânduieli liturgice” şi stau la originea liturghiilor, ca izvoare directe într-o perioadă de cristalizare a cultului.

Alături de alte scrieri, precum cele ale Sfinţilor Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Eusebiu de Cezareea, Ambrozie al Mediolanului ori Fericitul Augustin, putem conchide că, pentru această perioadă, rugăciunile pentru autorităţile statului sunt un bun comun al cultului creştin, atât în apus cât şi în răsărit. Ele nu au constituit prilej de dispute în primele veacuri, decât din partea unor curente esoterice, ce considerau lumea opera duhului celui rău şi propovăduiau fuga de lume şi de rânduielile ei.

În vremurile noastre tulburi, această dispută şi-a înteţit discursul în ciuda lipsei de consistenţă. Foarte mulţi intelectuali acuză Biserica Ortodoxă de un anumit „pact cu diavolul”, aducând drept argument rugăciunea pentru autorităţi.

Lecturând această carte, ne putem edifica asupra rolului acestor rugăciuni, a formelor de manifestare în cadrul cultului şi, poate mai mult decât atât, a importanţei pe care Biserica a găsit de cuviinţă să o acorde acestor rugăciuni, dincolo de speculaţiile ce se fac astăzi pe seama lor.

Ca să înţelegem firescul lor, ar trebui să vedem că aceste rugăciuni pentru autorităţi nu sunt impuse, în chip sau mod expres, de nici un canon al sinoadelor ecumenice. Ele existau în cult de mult timp şi într-o formă atât de generalizată, încât nu se simţea nevoia să fie recomandate sau impuse printr-un canon special. Pentru creştinism, căpetenia statului este un „slujitor al lui Dumnezeu” în iconomia providenţei, adică în lucrarea de susţinere a planului natural de existenţă al oamenilor.

În lucrarea sfinţitoare pe care Biserica o îndeplineşte prin slujitorii ei sfinţiţi şi aleşi după rânduielile canonice, autoritatea lumească a căpeteniei statului, nu a îndeplinit alt rol decât pe cel de susţinător al mediului şi condiţiilor externe, în cadrul cărora se desfăşoară lucrarea mântuirii prin har.

Următoarele trei capitole ale lucrării Părintelui Vasile Coman se opresc asupra rugăciunilor pentru autorităţile statului, văzute interdisciplinar în cele trei culte: ortodox, romano-catolic şi protestant. Din privirea tabloului sinoptic al celor mai vechi rugăciuni pentru autorităţile statului, prezentate în această lucrare, putem vedea şi înţelege, mai responsabil, unitatea impresionantă a ideilor din cuprinsul lor, chiar şi asemănarea unora dintre ele, în forma de expunere. Ele pot fi considerate încă o punte de legătură între Bisericile creştine, care doresc şi caută unitatea lor iniţială. Existenţa lor, de la începutul creştinismului, arătă că împărăţia întemeiată de Iisus Hristos pe pământ, nu are menirea de a desfiinţa împărăţiile lumii, ci rolul de a sfinţi cadrul lor natural de existenţă, de a le transfigura prin puterea harului, făcându-le să trăiască într-o lumină nouă. Pentru această lucrare, Biserica nu întrebuinţează nici forţa, nici constrângerea, ci rugăciunea.

Rugăciunile pentru autorităţi, departe de a avea izvorul într-un motiv de oportunitate practică, se integrează perfect în concepţia Bisericii creştine din primele veacuri, despre raportul dintre Dumnezeu şi lume şi despre misiunea Bisericii de rugătoare (ecclesia orans) pentru binele şi desăvârşirea lumii şi a oamenilor. Aceste rugăciuni ne mai arată că Biserica nu s-a pronunţat pentru o formă sau alta a autorităţii, schimbată după necesităţi istorice. Ea s-a rugat totdeauna pentru căpeteniile statelor, indiferent de titlul pe care îl purtau ele: împărat, rege, prinţ ori preşedinte al republicii. Ea s-a rugat chiar şi atunci când aceste autorităţi au fost tiranice şi n-a făcut-o dintr-o aservire faţă de regim ci, prin rugăciune, a exercitat o neîntreruptă acţiune de îndreptare a modului tiranic de conducere.

Chiar dacă este scrisă la mijlocul secolului trecut, lucrarea Părintelui Vasile Coman aduce, în context contemporan, un răspuns neaşteptat de viu pentru toţi cei preocupaţi şi frământaţi de această „colaborare liturgică” a Bisericii cu regimul „de tristă amintire”, stabilind criteriile de evaluare ale acestei colaborări şi limitele de extensie, amestec ori implicare. Perioada comunistă, chiar dacă nu a făcut obiectul studiului din lucrare (este uşor de înţeles de ce), nu aduce modificări structurale la tema expusă, ci rămâne în limitele rugăciunilor consacrate acestei stări. Ele sunt departe de aberaţiile unor intelectuali, din păcate cât se poate de ignoranţi în domeniul religios, care dau verdicte în probleme ce îi depăşesc şi faţă de care nu au întreprins vreo cercetare. Aşadar, după mai bine de o jumătate de veac, Episcopul Vasile Coman îi invită la o lectură pe o temă, care încă îşi mai caută punctele de sprijin, pe toţi cei care vor să-şi edifice cu adevărat acest subiect.

Părintele Episcop Vasile, la pagina 59 a volumului de faţă, în capitolul intitulat foarte sugestiv: „Însemnătatea teologică, morală şi socială a rugăciunilor pentru autorităţi”, susţine că prin aceste rugăciuni Biserica continuă nu doar abordarea lui Dumnezeu, care poartă de grijă de oameni prin aleşii săi, ci şi mesajul iubirii de oameni, ca răspuns al iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. Ele sunt expresia iubirii de oameni, pe care Biserica o propovăduieşte neîncetat în toate timpurile. Prin aceasta ele au şi o netăgăduită valoare morală. În creştinism iubirea nu este o teorie, ci un principiu de viaţă, care apropie oamenii, îi înfrăţeşte ţi îi îndeamnă să trăiască în pace şi bună înţelegere...

Cu alte cuvinte, rugăciunile pentru autorităţi fac parte din rugăciunea de mijlocire a Bisericii, creează astfel de punţi de legătură între conducători şi conduşi, contribuind la realizarea unui ideal comun. Ele inspiră conducătorilor şi celor conduşi, dragoste şi respect, stabilind între ei raporturi de armonie. Prin ele, cultul creează şi susţine un stil superior de viaţă socială...

Mai trebuie să amintim că, prin rugăciunile pentru autorităţi, se permanentizează una din valorile esenţiale unei societăţi, şi anume autoritate. Autoritatea şi dispoziţiile date de ea primesc, în lumina rugăciunilor amintite, un îndoit aspect. Ele sunt expresie a voinţei omeneşti, dar şi o expresie a voinţei lui Dumnezeu. Valoarea lor ar fi precară dacă ar fi numai în legătură cu voinţa omului care o dă. Când ele sunt o expresie a voinţei divine, valoarea lor devine mult mai mare şi mai obligatorie...

De aceea, în viaţa socială şi comunitară ea reprezintă o puternică forţă de coeziune şi solidaritate.

Deci, rugăciunea pentru căpeteniile şi autorităţile Statului influenţează asupra conştiinţei sociale în două direcţii: Pe de o parte ea contribuie la menţinerea şi respectul autorităţii, iar pe de altă parte operează asupra autorităţilor pământene o acţiune de îndreptare, apropiere şi răspundere faţă de cei mulţi. Ele fixează indirect limitele, răspunderea şi idealul după care căpetenia Statului are să-şi îndeplinească misiunea. În acest fel, Biserica slujeşte lumii şi contribuie la susţinerea unei vieţi organizate pentru binele societăţii” – aceste învăţături alcătuind şi rezumând, ca un fir roşu, toată concepţia şi pledoaria acestei cărţi.

În concluzie vom susţine, odată cu autorul acestei lucrări – la pagina 126 - că „Rugăciunile pentru autorităţi, presupun, înainte de toate, recunoaşterea acelor autorităţi, cu rost deosebit de pozitiv în societate. Altarul şi tronul sunt simboluri a două ordini şi puteri deosebite: unul reprezintă ordinea supranaturală şi puterea divină, celălalt ordinea naturală şi puterea omenească. Dar rugăciunile pentru autorităţile temporare au militat totdeauna pentru apropierea celor două simboluri. Ele presupun existenţa societăţii organizate, adică a statului, ca realitate voită de Dumnezeu în planul de guvernare a lumii.

Statul este deci o împărăţie ce nu poate fi supusă altei împărăţii văzute. În rugăciunile pentru autorităţi se face adeseori menţiune despre libertatea şi independenţa autorităţii faţă de asupririle duşmanilor. Biserica încă este o împărăţie, cu legi şi aşezăminte date de Dumnezeu şi cu menire specială în viaţa oamenilor. Dar între cele două împărăţii independente există puncte de întâlnire şi, totodată, posibilitate de colaborare rodnică. Sufletul acestei colaborări l-a întreţinut mereu cultul, prin aceste rugăciuni pentru autorităţi. Cultul a realizat unitatea în dualitate, în relaţia dintre Stat şi Biserică, indicându-ne sistemul colaborării dintre cele două puteri, ca pe cea mai fericită soluţie a unei probleme îndelung dezbătute. Ca o ultimă concluzie deci, rugăciunile pentru autorităţi constituie în acest fel, în raportul dintre cele două împărăţii, o „simfonie”, în cuprinsul căreia se întâlnesc fără a se desfiinţa.

Autoritatea Bisericii în viata cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut ci nuanţat în direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu revoluţia franceză, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un hiatus între Biserică şi societate. Marele vis al Bizanţului a fost acela de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic ([1]).

Această idee pleca de la premisa că omul este o fiinţă teocentrică în toate laturile vieţii sale deci şi societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă şi dacă omul este responsabil pentru întreaga creaţie, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptării de câtre Biserică a protecţiei Imperiale şi de-a lungul timpului nu s-a încercat o reflecţie serioasă asupra acestei probleme a "simbiozei" dintre stat şi Biserica, reflecţie care să aducă necesarele corecţii în ceea ce priveşte rolul statului şi al societăţii laice în viaţa umanităţii căzute. Credinţa că un stat întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a constituit in final în marea tragedie a Bizanţului([2]). S-a dovedit ca "simfonia" gândită de Împăratul Justinian a fost o utopie, Bizanţul nereuşind să devină un imperiu creştin universal aşa cum s-a dorit de aceea, dacă în planul ideatic cel puţin, Biserica şi societatea se puteau identifica, în plan real ele au fost şi au rămas realităţi separate între care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seamă de raporturi. Atât societatea civilă cât şi Biserica, luată ca instituţie, au evoluat de-a lungul timpului şi între ele s-au dezvoltat o seama de relaţii, de la cele mai bune ­în epoca medievala, la cele mai neproductive − în epoca socialistă de aceea se cuvine sa facem o seama de precizări în ceea ce priveşte natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporană.

Relaţia Bisericii cu statul a fost statornicită de însuşi Mântuitorul încă din timpul activităţii Sale pământeşti prin îndreptăţirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Răspunsul dat de Iisus Hristos fariseilor la întrebarea: "Se cuvine să dăm dajdie Cezarului?" subliniază două lucruri: recunoaşterea autorităţii de stat, în cazul dat statul imperial şi realitatea ne-opoziţiei dintre îndatoririle religioase şi cele civice([3]).

Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autorităţii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos deţine toată puterea în cer şi pe pământ (Mt. 28,18) dar în acelaşi timp, dacă Iisus Hristos a făcut cunoscută autoritatea spirituală deplină a lui Dumnezeu asupra întregii vieţi umane, El a rânduit şi supunerea faţă de autoritatea politica îndemnându-i pe apostoli şi prin ei pe toţi creştinii sa se supună autorităţii pământeşti căci este data de Dumnezeu în vreme ce Hristos nu deţine putere politica([4]). Mai mult decât atât, Apostolul Pavel da comandamente precise în ceea ce priveşte acceptarea deplină a autorităţii statale spunând: "daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste şi celui cu teama, teamă." (Rom. 13,7) căci "cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu" (Rom. 13,2). Aceste comandamente învederează faptul ca Biserica şi societatea civilă, din care face parte şi statul, sunt două realităţi distincte, prima ocupându-se în mod direct de mântuirea credincioşilor în vreme ce statul se ocupă de problemele legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urmă reducându-se la veacul acesta([5]).

Peste toate acestea însă, relaţia Bisericii cu societatea în general şi cu statul în special trebuie să ţină seama de condiţiile specifice sociale şi istorice în care îşi desfăşoară activitatea. Autonomia Bisericii faţă de stat dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-intervenţia statului în problemele interne ale Bisericii nu trebuie, în acelaşi timp, să însemne şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioşilor şi trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusa în pericol de acţiunile puterii seculare iar intervenţia Bisericii nu trebuie să se reducă la denunţarea acţiunilor distructive ale societăţii contemporane ci să se extindă în mod pozitiv în direcţia determinării credincioşilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei…

           

 

Recenzie – Vasile Coman – Episcopul Oradiei „Glasul credinţei – cuvântări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu”, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Pr. Dr. Cristian Muntean, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2011, 190 pagini…

 

 

Citind această carte, minunată şi deosebită în felul ei, în domeniu, în ultima vreme, la noi în ţară, m-am gândit mult timp la autorul acestei lucrări, pe care aş dori să-l evoc puţin în cele ce urmează, fiindcă anul acesta, în luna Iulie, în ziua a zecea, vom prăznui împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Episcopul Vasile Coman al Oradiei, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani!…

De aceea, pentru noi, din anul 1992, această zi va comemora totdeauna, acest eveniment închinat blândului logofăt spiritual al Oradiei sfârşitului de secol XX – care a păstorit aceste meleaguri „de la brazda de NV a ţării” între anii 1971 – 1992!...

Cu alte cuvinte, pe lângă provocările administrative, ca preot şi episcop, părintele Vasile Coman a avut o înclinaţie deosebită pentru studiu şi scris încă din vremea studenţiei, rămânându-ne şi azi, spre lectură, nenumărate recenzii şi articole în ziarul „Telegraful Român” sau „Revista Teologică” de la Sibiu. Era normal ca pe acest fond de început să-i apară şi cărţile: Hristos şi tineretul, Carte în slujba păstoririi creştine, Religie şi caracter, Cuvinte pentru suflet, Exorciştii în dreptul bisericii, Cuvântări liturgice, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin, cărţi ce se bucură de aprecieri şi astăzi. Potrivit afirmaţiilor îngrijitorului şi prefaţatorul acestei ediţii a cărţii, apărută la Sibiu, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului - nimeni altul decât Părintele Prof. Dr. Cristian Muntean – nepotul Părintelui Episcop Vasile Coman – mărturisindu-ne că el „era preocupat de misiunea preotului, de rolul său în societatea rurală şi urbană, de seriozitatea lui în transmiterea mesajului dumnezeiesc, de frumuseţea familiei sale, el însuşi devenit ierarh din clerul de mir.

Drept aceea, în încercarea de recuperare a operei Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1971 – 1992), ne aminteşte în “Argumentul” cărţii că “Episcopul Vasile Coman a fost unul dintre predicatorii marcanţi ai Bisericii Ortodoxe din Transilvania, activând ca preot de mir în parohiile Şirnea – Bran şi Adormirea Maicii Domnului din municipiul Braşov – Cetate, ca Protopop al Braşovului (1957-1970), pentru ca mai apoi să devină Episcop al Oradiei, după decesul soţiei sale, Aurelia”.

Părintele Professor Cristian Muntean mai recunoaşte faptul că “este foarte greu să cuprinzi o astfel de personalitate în câteva cuvinte şi orice ai încerca să spui, rămâne de multe ori irrelevant- M-aş rezuma la cuvintele unui avocet braşovean: “Era un savant! Spunea lucruri complicate şi complexe în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor!”

Când vorbim despre Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman este necesar să avem în vedere complexitatea personalităţii sale, conturată în bunătate, fermitate, delicateţe şi luciditate, prin care a reuşit să se impună ca apologet şi misionar în toată perioada ce ne-a marcat, într-un fel sau altul, pe fiecare, chiar dacă nu ştiu câţi dintre noi l-au cunoscut pe autorul acestei cărţi. Poate aceasta nici nu este atât de important, decât în măsura în care opera lui se întregeşte şi prin această lucrare, menită să mai umple un gol, chiar şi după şaizeci de ani, în teologia omiletică de sorginte apologetică, în condiţiile în care volumul de faţă cuprinde “Cuvântări rostite în Biserica Sfânta Adormire din Braşov – Cetate, în anul 1948”.

Aşadar, timpul în care autorul a alcătuit acest ciclu de treizeci de predici era mai mult decât tulburător. Ne aflăm după un război greu şi dificil când oamenii, mai mult ca oricând, şi-au pierdut şi bruma de nădejde în Dumnezeu. Conştient fiind de această lipsă, Părintele Vasile Coman oferă şi dăruieşte enoriaşilor săi un ciclu de predici pe care le intitulează în mod sugestiv: Glasul credinţei. Cuvântări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu. Aceste cuvântări s-au ţinut în Biserica Sfânta Adormire din Braşov – Cetate în anul 1948, după cum am mai spus şi mai sus şi după este precizat şi în pagina de titlu a manuscrisului.

Părintele Cristian Muntean mărturiseşte că “nu ştiu de ce acest manuscris nu a văzut lumina tiparului până acum. Avea toate şansele să ajungă un bestseller încă de atunci, dar se pare că nu este încă timpul pierdut nici acum, după mai bine de şaizeci de ani.

Ca structură, formă şi fond, această carte este alcătuită din treizeci de predici, împărţite în patru cicluri, după cum urmează: I. Ciclul de predici “Dumnezeu în natură”: Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Mărturia sufletului despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia istoriei despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia oamenilor învăţaţi despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia vieţii despre Dumnezeu. II. Ciclul de predici “Tari în credinţă”: Tari în credinţă; Tari în credinţă; Motivele credinţei. III. Ciclul de predici despre existenţa lui Dumnezeu: Ştiinţa şi credinţa; Cananeanca. Puterea credinţei; Credinţa, izvor de fericire. IV. Ciclul de predici despre Dumnezeu, 1948: Fără cuvânt de apărare sunt cei ce neagă pe Dumnezeu; Providenţa divină; Despre Providenţă; Spiritualitatea lui Dumnezeu; Dumnezeu este iubire; Dumnezeu este Sfânt; Bunătatea lui Dumnezeu; Bunătatea lui Dumnezeu şi răul din lume; Despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; Înţelepciunea lui Dumnezeu; Dreptatea lui Dumnezeu (prelucrare după Th. Toth); Veşnicia lui Dumnezeu; Sfânta Treime; Binefacerile creştinismului; Strigătul credinţei.

Altfel spus, predicile acestui ciclu sunt rodul cercetărilor şi al lucrărilor autorului, care însumau mai multe studii şi chiar cărţi, aşa după am mai spus şi în rândurile omagiale de mai sus, după cum ar fi: Studiul din anul 1940 intitulat “Creaţie, evoluţie, transformism” în Omagiul Î.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan sau “Religie şi caracter. Contribuţiuni la cunoaşterea şi predarea religiei în epoca adolescenţei” (1944), “Exorciştii în Dreptul Bisericii” (1945), “Adevărul ortodox şi greşeala sectară despre Sfânta Tradiţie” (1943), “Cartea în slujba păstoririi creştine” (1947). Pe lângă aceste lucrări îi apare, în anul 1945, o culegere de predici la cununie, intitulată “Hristos în familie”.

Este printre puţinii preoţi care concretizează în scris mai multe cicluri de predici pe diferite teme şi subiecte. În anul 1973 îi apare, la Oradea, ciclul de predici intitulat “Cuvântări liturgice”, o altă “suită” de cuvântări rostite la biserica din Cetate. Părintele Vasile Coman era cunoscut pentru verva sa predicatorială, pentru prestanţa slujirii şi frumuseţea conversaţiei.

S-ar putea întreba cineva în ce măsură mai este actuală o astfel de carte de predici, după şaizeci de ani, vreme în care s-a scris foarte mult, enorm, în care materialul omiletic s-a înmulţit, iar perioadele istorice s-a succedat lăsându-ne, de cele mai multe ori, suspendaţi în propria noastră ignoranţă. O carte de predici apologetice este foarte necesară astăzi, când ateismul se impune prin “extensia lui masivă”, potrivit afirmaţiei teologului Paul Evdokimov. El nu mai este privilegiul unei minorităţi laminate, ci exprimă norma comună tuturor straturilor societăţii.

Din lipsă de audienţă, potrivit afirmaţiei autorului, Cuvântul a devenit, mai mult ca oricând, vocea care strigă în pustiul istoriei. Ca şi înţelepţii atenieni de odinioară, omul străzii de azi respinge orice discurs, motivând că “despre asta te vom asculta altădată”…

Din păcate, credincioşii şi necredincioşii se ignoră reciproc, nu se mai înţeleg, aparţin unor tipuri antropologice variate şi diferite sau, cum ar spune Sfântul Grigorie de Nyssa, omul care nu este mişcat de Duhul Sfânt constituie o specie, o umanitate aparte. În definitiv, ateismul se explică şi prin simplul fapt că Dumnezeu nu se impune nimănui şi că existenţa Lui nu este evidenţă imediată pentru toţi. Reducţia omului de la calitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, cu demnitatea lui personală, la un simplu comportament biologic al speciei umane a atras după sine însingurarea şi desprinderea omului din relaţia cu Dumnezeu şi din relaţia cu lumea.

Postmodernismul L-a eliminat pe Dumnezeu din creaţie şi a transformat lumea într-un deposit de lucruri pe care omul le poate întrebuinţa şi manipula după propria sa voie.

Postmodernismul se încântă cu bunătatea înnăscută a omului, însă uită de puterea necreată a lui Dumnezeu, care coboară la om, pentru ca omul să poată învinge forţele iraţionale care îl confruntă din adâncul fiinţei lui şi să dobândească adevărata libertate interioară şi lăuntrică după Dumnezeu.

Autorul acestei lucrări mai afirmă că “religia a fost substituită în întregime sau parţial de pluralitatea sistemelor religioase ori ideologice, care se relativizează în mod reciproc şi derutează omul.

La rândul ei, globalizarea tinde să desfiinţeze spaţiile concepute ca locuri de siguranţă şi de identitate, ca patria, neamul, poporul, casa, Biserica sau anumite valori (re)cunoscute ca atare, şi poate fi comparată cu o mare deschisă, străbătută de vapoare, ce poartă steaguri lipsite de embleme naţionale şi în care călătoresc cetăţeni de toate naţiile”.

Iată globalizarea, remarcată şi subliniată încă de atunci!...

Postmodernismul are ca efect şi consecinţă directă dispariţia fundamentului religios şi a celui social al omului, considerând că destinul ultim al lui nu mai depinde de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă spirituală, morală şi duhovnicească, de răspunsurile posibile, referitoare la naştere, moarte sau fericire, ci de cotaţia la bursa industriei medicale şi farmaceutice, care se mulţumeşte cu descrierea genelor şi cromozomilor umani”.

În aceste împrejurări şi condiţii, o carte de cuvântări apologetice îşi atinge scopul în măsura în care pune în evidenţă atât argumentaţia raţională a existenţei şi cunoaşterii lui Dumnezeu cât şi argumentaţia spirituală şi duhovnicească. În timp ce raţiunea inteligentă obiectivează lumea şi coboară pe Dumnezeu la nivelul cunoaşterii raţionale, cunoaşterea duhovnicească înalţă mintea omului să facă experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeu.

Cunoaşterea, în sens biblic şi scripturistic, înseamnă experienţa duhovnicească ce se realizează cu mintea ori cu inima în mediul întâlnirii personale cu şi al unirii cu Dumnezeu. Devine clar, limpede şi evident faptul că rostul raţiunii nu este acela de a se substitui cunoaşterii duhovniceşti ori spirituale, fiindcă mintea omenească nu poate cuprinde taina lui Dumnezeu, ci este chemată să cunoască pe Dumnezeu din lucrurile create ori să explice, pe cât este cu putinţă, caracterul spiritual al întâlnirii omului cu Dumnezeu, urmărind deificarea lui, pe calea vieţii şi urmării lui Iisus Hristos.

De aceea, apologetica autentică nu se mulţumeşte doar să vorbească despre Dumnezeu, ci ne oferă în mod anticipat şi garanţia experienţei directe a lui Dumnezeu în viaţa noastră, ca să ne desăvârşim în chip spiritual, moral şi duhovnicesc, cu întreaga noastră fiinţă şi persoană. Trebuie să avem în vedere faptul că interesul pentru viaţa interioară a omului este extrem de neglijat de marea parte a creştinismului actual şi de lumea secularizată, care pune accent unilateral pe acţiunea exterioară.

Autorul mai observă şi constată faptul că omul, postmodern, desacralizat şi secularizat caută, astăzi, să cucerească cosmosul, dar riscă să îşi piardă sufletul, fiindcă se lansează în aventuri, fie ezoterice, fie tehnice, în timp ce rămâne victima patimilor din propria lui fiinţă şi persoană, care îl incită la sexualitate, violenţă, hedonism şi terorism.

Apologetica, potrivit spuselor Părintelui Profesor Dumitru Popescu, are datoria să-i arate omului calea renaşterii lui spiritual - duhovniceşti în Iisus Hristos şi Biserică, cu puterea Duhului, în lumina cerului şi a pământului nou spre care ne îndreaptă Eshatonul şi despre care ne aminteşte apocalipsa.

Predicile Părintelui Vasile Coman, cuprinse în acest volum, tratează şi dezvoltă tocmai această idée a renaşterii spirituale, în Iisus Hristos şi Biserică, atât de necesară vremurilor în care trăim. La o scurtă privire de ansamblu sau panoramare, putem observa şi remarca vastitatea şi densitatea discursului teologic şi doctrinar, “pigmentat” şi “condimentat” cu o mulţime de referinţe şi de analize din domeniul ori câmpul ştiinţei, care încearcă să lămurească cititorul de importanţa şi necesitatea unei credinţe autentice. Drept urmare, subiectele tratate şi temele abordate sunt variate şi diverse, cuprinzând o parte din mărturisirea de credinţă a Bisericii: Dumnezeu în natură, mărturia sufletului despre Dumnezeu, mărturia istoriei despre Dumnezeu, mărturia oamenilor despre Dumnezeu, mărturia vieţii despre Dumnezeu.

Pe lângă aceste teme cu un caracter general, Părintele Vasile Coman insistă în transmiterea unui mesaj nu doar theoretic, ci mai ales provocator, prin animarea sufletului creştinului de a săvârşi fapte vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu. Titlurile acestor capitole sunt foarte sugestive: Tari în credinţă, Puterea credinţei, Fără cuvânt de apărare sunt cei ce-L neagă pe Dumnezeu, Strigătul credinţei sau Binefacerile creştinismului. Iar pentru a-l familiariza pe creştini cu teologia trinitară sau a Trinităţii,

Părintele Vasile Coman insistă pe înţelegerea câtorva attribute ale lui Dumnezeu ca sens şi model pentru fiecare creştin în căutarea propriului drum, cum ar fi: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este Sfânt, Bunătatea lui Dumnezeu, Despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, Înţelepciunea lui Dumnezeu, Dreptatea lui Dumnezeu, Veşnicia lui Dumnezeu.

Prin aceste subiecte, capitole şi teme Părintele Vasile Coman ne pune şi prezintă în faţa ochilor sufleteşti frumuseţea şi complexitatea învăţăturii creştine ce are nevoie, în egală măsură, de înţeles şi trăire pentru ca viaţa creştinului să fie una autentică. Dincolo de stilul colocvial care străbate întrega sa operă catehetică, omiletică şi predicatorială, fiecare predică este o mică alcătuire şi compoziţie literară, în care descoperi o mulţime de imagini ce îţi cuceresc imaginaţia şi îţi câştigă închipuirea, punându-te în faţa “necuprinsului”, cu toată natura ta limitată. Cât de insiprat definea Părintele Vasile Coman omul! “Unic şi slab prin trupul tău în faţa nesfârşitului univers, mare şi de preţ, prin sufletul tău înaintea lui Dumnezeu”. Era conştient că suntem şi rămânem creştini numai în măsura în care gândurile noastre se odihnesc în ramurile credinţei, iar faptele sunt măsura şi fructul credinţei. Pe oameni îi vedea, îi trata şi îi aborda, din punct de vedere spiritual – duhovnicesc, “stratificaţi” pe mai multe register şi planuri de viaţă: “Unii trăiesc prin simţuri şi pentru simţuri, alţii socotesc mintea drept singurul far călăuzitor al vieţii. Ei pun mare preţ pe ştiinţă şi pe adevărurile ei. Iar o a treia categorie de oameni, fără să nesocotească ori să ignore viaţa simţurilor, nici lumina minţii, trăiesc, călăuziţi fiind de lumina credinţei. Aceştia au aflat un adevăr care nu poate fi cuprins de simţuri, nici înţeles în întregime de minte, dar care există şi luminează viaţa”.

Aşadar, Părintele Vasile Coman încerca, în predicile sale, să vină în ajutorul creştinului cu sfaturi, îndrumări şi sugestii, arătându-I că “nu este destul şi sufficient să te declare credincios, ci trebuie să te îngrijeşti de credinţa ta precum te îngrijeşti şi de celelalte lucruri pe care doreşti să le ai. Nu este destul să cunoşti practicile religioase ca să întăreşti şi să îngrijeşti credinţa; este nevoie să împlineşti aceste practice. Nu este destul să recunoşti regulile înotului, ci trebuie să le şi practice dacă vrei să înoţi”.

Chiar dacă mulţi afirmă şi susţin că ştiinţa şi credinţa nu pot merge împreună, Părintele Vasile Coman a găsit, în mod deosebit şi minunat, felul în care să explice relaţia dintre ele pe înţelesul tuturor: El spunea că “în optică, adică ştiinţa despre lumină, se cunosc legile interferenţei luminii. Se întâmplă uneori, când se întâlnesc două raze de lumină, în aşa fel încât ele, în loc să întărească lumina, o slăbesc.

Credinţa şi raţiunea sunt ca două raze de lumină. Ele pot veni uneori într-o asemenea întâlnire, încât se slăbesc şi se contrazic una pe alta, dar aceasta se întâmplă numai atunci când una sau alta se amestecă în câmpul de lumină al celeilalte”. Exemplele ar putea continua, fiindcă toate cele treizeci de cuvântări încearcă să răspundă, într-un fel sau altul, la întrebări pe care ni le punem mereu, în mod permanent, dar faţă de care nu aflăm şi nu găsim niciodată sufficient timp şi răgaz pentru răspunsuri, complete şi eficiente ori suficiente.

Cuvântul credinţă are un conţinut foarte concret, afirma teologul grec Christos Yannaras. Înseamnă acceptarea fără cercetare a unor principii sau axiome, consimţământul faţă de o teorie sau o învăţătură ce rămâne nedovedită ori nedemonstrată.

Dacă crezi în Dumnezeu, nu faci acest lucru pentru că îţi dictează anumite principii teoretice sau fiindcă vreo anume instituţie îţi garantează existenţa Lui. Crezi în El deoarece persoana Lui, existenţa personală a lui Dumnezeu dau naştere în tine la încredere. Lucrările Lui, intervenţiile Lui în istorie, te determină să doreşti o relaţie cu El. Dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeul tradiţiei scripturistice, pe Dumnezeul Bisericii, trebuie să-L căutăm, urmând drumul credinţei.

Atunci când Biserica ne cheamă la adevărul său, ea nu ne propune sau recomandă anumite teze teoretice, pe care trebuie ca din principiu să le acceptăm, ci ne cheamă la o relaţie personală, la un anume mod de viaţă, care constituie o relaţie cu Dumnezeu ori ne conduce în mod progresiv pe planul trăirii unei relaţii cu El. Acest mod de viaţă transformă existenţa cuiva, în totalitatea şi integralitatea ei, dintr-o formă de supravieţuire individualistă şi egoistă sau egocentristă, într-un moment şi eveniment de aleasă şi autentică ori folositoare comuniune.

Citându-l pe Părintele Profesor Cristian Muntean, “în definitiv, vorba Părintelui Nicolae Steinhardt, a crede înseamnă a nu vedea dacă, luăm în calcul cuvântul Sf. Ap. Pavel: “Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1).” A crede în adevărul bisericii înseamnă a accepta să faci parte integrantă din această “legătură a dragostei” care constituie şi formează ori alcătuieşte Biserica însăşi, a te încrede în dragostea sfinţilor şi a lui Dumnezeu şi a fi acceptat de către aceştia cu credinţă (încredere) în persoana ta. Acestui tip de atitudine creştină îi răspunde lucrarea de faţă a Părintelui Episcop Vasile Coman al Oradiei, carte ce se transformă în dar pentru toţi cei care caută drumul anevoios al credinţei, şi al propovăduirii sau al mărturisirii.

Ediţia aceasta, potrivit afirmaţiilor îngrijitorului ei, cuprinde foarte puţine modificări faţă de textul original, numai ajustări, dictate doar de evoluţia limbii. Textul este cât se poate de viu şi se bucură de oralitatea şi verva predicatorului, care ne face înţelegem rostul apologiei şi misiunii pastorale, în contextual postmodernismului precum şi bucuria credinţei ca formă de recunoaştere, trăire, împlinire şi mărturisire.

Prin urmare, misiunea, apostolia Bisericii este capitală şi esenţială în momentul de faţă, dacă avem în vedere că trăim într-o lume sfâşiată de două tendinţe opuse şi antagonice ori antinomice.

Pe de o parte există tendinţa şi tentaţia omului de a se închide în chip lăunitric şi interior, în vârtejul violenţei şi al agresivităţii mereu şi permanent sporite ori înmulţite sau în procesul degradării şi deteriorăroo ori degenerării massive şi substanţiale ori consistente a mediului natural, cu urmări şi consecinţe împrevizibile pentru viitorul plenetei noastre; pe de altă parte avem datoria şi obligaţia de a propovădui cu mai multă însufleţire, cu timp şi fără timp, în lăcaşurile noastre de cult mai vechi ori mai noi, interesul nostru faţă procesul transformării, metanoizării şi transfigurării duhovniceşti a omului în Iisus Hristos, ca să prefacem patimile în virtuţi şi să ne înălţăm cu întreaga creaţie spre transcendenţa comuniunii trinitare.

Aşadar mesajul acestei cărţi se înscrie cu prisosinţă în procesul acestei transfigurări şi transformări duhovniceşti, atât de necesare omului contemporan în goanna şi în agonia lui prin lume. Nu vă pot ascunde nestăvilita mea bucurie – ne mărturiseşte Părintele Cristian Muntean – pentru această colecţie de predici, care mi-au descoperit frumuseţea unui discurs teologic viu, simplu, abordabil şi accesibil, ce ne cheamă şi provoacă la o atitune responsabilă în faţa propriei credinţe, îndrumaţi şi călăuziţi fiind de o atitudine echilibrată, plină de discernământ şi dreaptă socoteală. Marele savant Nicolae Iorga spunea, afirma undeva că omul rămâne în viitor doar cu ceea ce a putut da sau oferi altora.

Gândindu-mă la acest aforism, am senzaţia şi impresia că Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman al Oradiei a fost întotdeauna şi în continuu conştient de această vocaţie a omului, de “dăruitor” pentru cei din jurul său şi din neamul său, cel strămoşesc, creştinesc şi românesc.

Astăzi, din păcate, modelul şi exemplul său este tot mai greu de cuprins şi de asumat ori de însuşit în arealul personalităţii noastre, mult pretenţioase şi simandicoase. Că nu este totul pierdut ne-o dovedeşte acest buchet de predici pe care pururea pomenitul Părintele nostru Vasile Coman ni-l dăruieşte tuturor, spre luare aminte, lucrare şli amintire.

În încheiere, revenind la evocarea mea de la începutul acestui material, vin să întreb, ce ar zice şi cum ar analiza Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman mersul, evoluţia Bisericii şi a societăţii de astăzi, când iată, se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute, pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acestora!...

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de colaboratori şi dreapta lui socoteală ar fi fost de mare folos acum dar, am convingerea că felul său de a fi şi, mai ales, de a vedea lucrurile a fost moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, avându-l astfel, între noi şi mai cu seamă întru noi, pentru care fapt mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a nerecunoştinţei, fiindcă efortul şi aportul său au fost foarte consistente, făcându-se adeseori referire la el aşa încât, după cum am amintit şi mai sus, Ierarhul Vasile Coman al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului nostru românesc este ca un far care încă mai luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo deşi probabil, sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă!...

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...     

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,


Dr. Stelian Gomboş


[1] John Meyendorf, Teologia Bizantină, trad. de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 283.

[2] Ibidem

[3] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 437.

[4] Ibidem
[5] Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 12.