Omul în lume icoană a Chipului lui Dumnezeu sau iluzie a propriilor gânduri

Semnal editorial şi publicistic – Pr. Dr. Vasile Gafton – Omul în lume icoană a Chipului lui Dumnezeu sau iluzie a propriilor gânduri, Editura “Andreiana”, Sibiu, 2017, 196 pagini, lucrare binecuvântată şi prefaţatăde către ÎPS Părinte Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului…


Prolog – introducere şi prezentare

    Încă de la bun început, doresc să recunosc faptul şi să dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, activitatea, bogată, frumoasă, densă, binecuvântată şi consistentă, multiplă, îmbelşugată şi variată a Părintelui Protopop Dr. Vasile Gafton, articolele, meditaţiile, eseurile şi interviurile pe care le-a acordat sau discursurile şi predicile pe care le-a susţinut, in diferite împrejurări şi cu diferite ocazii, altfel spus, toată activitatea sa pastoral - misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!...

Sunt de-a dreptul mişcat şi impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară, cu timp şi fără timp, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii săi, care nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri şi oneşti, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...

Astfel bunăoară, la Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a apărut recent o nouă carte, intitulată, sugestiv„Omul în lume icoană a Chipului lui Dumnezeu sau iluzie a propriilor gânduri”, scrisă de Părintele Dr. Vasile Gafton - Protopop de Avrig, județul Sibiu.

Volumul a apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Dr. Laurențiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Lucrarea eseistică a Părintelui Dr. Vasile Gafton face parte din publicațiile apărute la Sibiu în „Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti”și se adresează în mod special celor care încearcă să găsească sensurile profunde ale Tainei Omului sau Persoanei ori Fiinţei Umane căci „Omul este o fiinţă activă!Astfel a fost creat el de Dumnezeu. Afirmaţia din cartea Facerii că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa” (Fac. 1, 26) vorbeşte tocmai despre acest lucru iar Sfinţii Părinţi precizează că Fiul lui Dumnezeu este Chip sau Icoană a Tatălui.

De aceea, omul poate fi definit ca icoană a Chipului lui Dumnezeu, care ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin cunoaşterea Lui.

Ortodoxia înseamnă arătarea şi mărturisirea iubirii lui Dumnezeu cel Atotmilostiv, Care devine Om adevărat, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască, să ne sfinţească, să ne mântuiască. Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut şi veşnic a luat trup pământesc, ca nouă să ne dăruiască duh ceresc, S-a coborât la noi, pe pământ, pentru a ne înălţa pe noi la ceruri, S-a împărtăşit de viaţa noastră amestecată cu moartea, ca să ne dăruiască viaţa lui cea fără de moarte.

Dar omul este, în acelaşi timp, şi fiinţă gânditoare, fiinţă care ia decizii în ceea ce o priveşte, în ceea ce priveşte propria existenţă şi experienţă. Problema este însă confuzia. Datorită acestui „accident” al fiinţei/persoanei umane, accident survenit datorită diavolului, mintea omului s-a transformat într-un mecanism care falsifică realitatea.

De aceea, trebuie să subliniem că legătura credincioşilor cu Iisus Hristos, în Biserică, este una reală şi nu o simplă amintire recunoscătoare şi emoţionantă. Această legătură reală, autentică, este trăită în Tainele şi Ierurgiile Bisericii, în întreg cultul divin, public.

Prin Sfintele Taine trecem prin toate câte a trecut Domnul nostru Iisus Hristos, repetând, din punct de vedere sacramental, drumul/parcursul firii umane asumate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre unirea ei deplină cu firea dumnezeiască. La realizarea deplinei uniri cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos contribuie şi ierurgiile Bisericii, ele reactivând/restartând prezenţa lui Iisus Hristos dobândită prin Sfintele Taine şi creează permanent atmosfera/ambianţa propice/adecvată urcuşului nostru spiritual – duhovnicesc.

Despre toate acestea vorbeşte cartea Omul în lume, icoană a Chipului lui Dumnezeu sau iluzie a propriilor gânduri, ce se constituie într-un adevărat tratat, eseistic şi antropologic, volum alcătuit şi publicat de Părintele Protopop Dr. Vasile Gaftondin Avrigul Sibiului.

Despre faptul că, datorită confuziei, voinţa de a – L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne mântui, este deturnată către/spre lume. Falsificarea aceasta este cea dintâi şi principala problemă pe care o avem noi, oamenii, şi din decurg/rezultă toate celelalte dificultăţi sau dileme.

Omul se poate transforma din icoană a Chipului lui Dumnezeu într-o cutremurătoare iluzie, generată/provocată de propria gândire afectată/copleşită de păcat.

Aşadar, ţinem să îl felicităm pe distinsul autor pentru stăruinţa/strduinţa de a ne oferi/dărui în fiecare an (cel puţin) câte un editorial sub egida Editurii „Andreiana” a Mitropoliei Ardealului şi recomandă, călduros, tuturor celor care doresc să înţeleagă existenţa noastră  (şi) dincolo de iluziile trecătoare la care tindem de multe ori să râmănem şi să ne raportăm.” (Cf. Prefeţei scrisă de ÎPS Părinte Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Strămoşesc, Românesc, Şagunian).

Epilog - Omul – abordarea sa ca persoană teologică....

Pornind şi plecând, aşadar, de la cartea semnată de către Părintele Protopop Dr. Vasile Gafton, vom ajunge la observaţia, constatarea şi concluzia că, că omul este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind isbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine Părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologic”- publicată/apărută la Editura ,,Christiana” din Bucureşti.

    Păcatele contemporane sunt aceleaşi cu păcatele primilor oameni după cădere. ,,Însă, în timp ce oamenii de atunci experiau păcatul ca pe o cădere, o rupere şi o înstrăinare de Izvorul vieţii şi de temeliile ontologice ale lumii şi trăiau această ,,sfâşiere a firii” în pocăinţă neîncetată şi cu speranţa necontenită a mântuirii, astăzi, ceea ce altădată însemna o gravă abatere, accidentală totuşi, a firii de la chemarea ei divină, tinde să se generalizeze şi să devină normalitate, chiar o a doua natură, la nivel planetar”- remarcă acelaşi Părinte Profeosr Ioan Cristinel Teşu.

    După veacuri de cercetare şi investigare anatomică şi medicală, trupul omului, constituţia sa fizică, este bine cunoscută. Ceea ce rămâne o taină, pe care teologia o expune în toată bogăţia şi frumuseţea sa, este infinita viaţă spirituală, duhovnicească, a acestuia.

    Astfel, numai în ortodoxie se trăieşte real şi în toată intensitatea drama şi tragedia căderii sufleteşti, dar şi fericirea pe care numai eliberarea de o astfel de cădere şi viaţă o poate da. Numai în ortodoxie omul işi trăieşte viaţa ca pe o necontenită taină şi are sentimentul adâncimii şi infinităţii ei, pentru că se hrăneşte şi se îmbogăţeşte din ,,Izvorul vieţii celei veşnice” care este în acelaşi timp ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”. Calea dreaptă şi cea mai scurtă spre desăvârşire, Adevărul deplin şi ultim, Care ne va judeca după măsura exigenţelor cuvintelor Sale în care a pus şi toată puterea şi darururile, talanţii, de care avem nevoie pentru a le împlini, şi Viaţa cea veşnică şi fericită. ,,Numai hrănirea din asemenea surse şi izvoare ne pot pune în legătură cu Sursa sau Izvorul vieţii celei adevărate, dându-ne şi puterea să ne înţelegem şi să ne trăim ca pe o taină a iubirii şi apropierii necontenite de Dumnezeu şi de semeni” - ne spune acelaşi Părinte Ioan Cristinel Teşu.

    În măsura în care se împărtăşeşte de acestea, pe calea ascezei şi contemplaţiei, a făptuirii şi a theoriei, omul se descoperă pe sine, îşi descoperă rostul şi rolul său în această lume şi viaţă şi descoperă raţiunile sau sensurile înalte ale existenţei sale, ale lumii şi ale timpului, ca loc şi timp al mîntuirii personale, ce anticipează promisiunea unui ,,cer nou şi pământ nou” (II Petru 3,13).

    Lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei şi al reflexiei ştiinţelor descriptive, naturale, fizice şi exacte. Concluziile la care conduce, însă, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulţumitoare pentru filosof sau moralist. Reducerea faptului sufletesc la sfera  fiziologicului şi a psihologicului, a evoluţiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate ştiinţifică, nu şi dorul şi efortul moral. Spaţiul şi timpul sunt privite doar în perspectiva fizică, în baza interacţiunii lor, iar omul, într-un astfel de cadru, se simte stingher şi străin.

    Trebuie să reţinem faptul că taina omului nu se cuprinde şi nu se închide în el însuşi, ci se  raportează la Arhetipul după care a fost el a creat şi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu, a cărui icoană imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. ,În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentru sine şi prin sine, ci prin voinţa Creatorului său şi pentru semenii săi. Dependenţa de Dumnezeu – Părintele său ceresc - şi de semenii săi sunt cele două aspecte fundamentale ale existenţei umane. Omul nu îşi este nici măcar lui un centru şi nu îşi este suficient sieşi, ci se află permanent în legătură cu semenii săi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu şi aceştia” – afirmă tot Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu.   

    Într-o abundenţă de antropologii şi psihologii, soluţia teologică întregeşte şi încununează toate celelalte elemente ale discursului antropologic, şi aceasta la un mod ontologic, profund optimist şi pozitiv, într-o perioadă în care, datorită egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevăraţilor Părinţi duhovniceşti pare inoportun, perimat şi anacronic.

    Criza sau drama omului modern şi a lumii în care trăieşte, cum pe bună dreptate constata marele moralist român – Profesorul Constantin Pavel în lucrarea sa ,,Problema răului la Fericitul Augustin” este că ,,piere şi nu-şi dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul”. Cauza acestei tragedii a omului contemporan o constituie antropologia greşită de la care se porneşte în desluşirrea şi explicarea tainei umane, din perspectiva originii şi finalităţii sale. ,,Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală, însă, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supranaturală, coruptă şi fără har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip natural. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu şi fiind redus la propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul nevoilor şi plăcerilor. Lipsit fiind de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui...” - Observă acelaşi Profesor Constantin Pavel în aceeaşi lucrare.

Convingerea noastră este că singură antropologia creştină are puterea de a aduce liniştea atât de mult căutată, pentru om şi pentru lume, linişte izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşită lumii prin om - ,,cununa creaţiei”.

Omul este o fiinţă teologică.De aceea ştiinţa care spune cel mai multe şi la modul propriu despre taina umană este Teologia.Ştiinţele experimentale analizează structura, ştiinţele umaniste – legăturile diferite în cadrul sau în afara acestei structuri, însă omul nu este doar pentru el un elment de unitate şi sinteză, ci se află în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său.

Explicarea modului existenţei şi lucrării acestei legături, a tainei ei, atât cât este cu putinţă, face preocuparea Teologiei,aflându-ne, în acord, când afirmăm acest lucru, cu toţi Părinţii şi Teologii Bisericii noastre.

,,Omul are o constituţie teologică, este alcătuit teologic. Existenţa sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaţa are sens şi valoare reală nu din propria sa perspectivă, antropologică, finită, reductibilă la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veşniciei, o perspectivă teologică şi teocentrică.

De aceea, adevăratul domeniu de înţelegere a omului îl constituie metaontologia şi teologia” - reţine şi constată Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu.

Fiinţa umană dispune de puteri şi resurse pe care numai o intensă lucrare ascetică, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. Şi, din această perspectivă, omul modern are o cunoaştere alterată şi imperfectă despre bogăţia infinită a vieţii sale duhovniceşti, tocmai datorită ignoranţei şi nepriceperii sale de a o descoperi.

Omul contemporan se cunoaşte mai puţin pe sine decât cunoaşte universul pe care viaţa sa îl produce şi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afară decât asupra celor care se află în adâncul infinit al sufletului său, fără măcar să le bănuiască sau să le intuiască. ,,În fiinţa omenească sunt puteri pe care noi nu le cunoaştem încă şi se pare că omul modern se cunoaşte mai puţin decât omul din timpul clasicismului creştin. Omul modern îşi ignoră în parte facultăţile, care îl aduc chiar prin propriile lor forţe la înălţimea de manifestare pe care acest om nu o bănuieşte” - susţine Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Sfinţenia – Împlinirea umanului” - (Curs de Teologie Mistică).

În pofida tuturor eforturilor de a lărgi cunoaşterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizată niciodată. ,,Nici o informaţie obiectivă nu este posibil să epuizeze unicitatea persoanei, să ne facă cunoscută persoana. Oricât de multe şi amănunţite descrieri am oferi, oricât de mult am insista asupra nuanţelor, trăsăturilor şi însuşirilor caracteristice (fizionomie, însuşiri ale sufletului, caracter etc.) determinările noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulările obiective ale limbajului nostru de fiecare zi să semnalăm caracterul unic şi distinct al unei persoane” - afirmă teologul grec Christos Yannaras în lucrarea sa ,,Abecedar al credinţei. Introducere în Teologia Ortodoxă”- tradusă şi editată, la noi, de către Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman – în Editura „Bizantină” din Bucureşti. Motivul special pentru care omul este şi va rămâne pentru ştiinţă un mister este acela că el ,,se află dincolo de limitele ştiinţei, că în nucleul lui, din cauza constituţiei sale proprii, el este o fiinţă teologică (ho theologiko) – după cum afirmă un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit” - tradusă, în limba română, în două ediţii – la Editura ,,Deisis” din Sibiu.

Persoana nu este infinită prin fiinţă, ci tinde spre infinitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu,,. Sentimentul infinitului, legat de natura şi viaţa persoanei umane, pe care aceasta îl trăieşte în funcţie de eforturile de spiritualizare, demonstrează că omul nu este o stare fixă, înţepenită, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenţă, o ţintă ce trebuie atinsă. ,,Persoana umană se dovedeşte, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenţă fără sfârşit. Ea nu se poate opri niciodată în creşterea ei, nu poate înceta niciodată în comunicarea ei mereu nouă, în primirea şi comunicarea altor şi altor conţinuturi şi stări sufleteşti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaştere. N-are niciodată totul infinit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, într-o anumită comunicare cu el. Trăieşte mereu infinitul, dar îl trăieşte ca ţintă de atins” - ne relatează Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea sa ,,Studii de Teologie Dogmatică,” - la pag. 175.

Or, tocmai acest aspect de taină caută să-l pună spiritualitatea ortodoxă în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsă spre ,,omul lăuntric,, spre ,,omul duhovnicesc,, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizării chipului în asemănare,” a ,,îndumnezeirii prin har şi lucrare,, dar – aşa cum adaugă de fiecare dată aceşti părinţi teodidacţi - ,,atât cât este cu putinţă omului” ,,Preocupare esenţială a scrisului duhovnicesc cu privire la om nu este atât de a constata căderile sau ridicările sale, căt mai ales de a arăta căile de îmbunătăţire a vieţii spirituale”.

De aceea, o învăţătură constantă a părinţilor nevoitori este aceea că omul pătrunde în tainele vieţii sale şi ale altora pe măsura curăţiei, a pocăinţei. Cunoaşterea omului şi autocunoaşterea, cu alte cuvinte introspecţia, sunt legate de pocăinţă, căci Dumnezeu, care se află în sufletul nostru – în chip vădit – de la botez, devine o prezenţă efectivă pe măsura împlinirii poruncilor.

Cunoaşterea păcătoşeniei noastre, a nedeplinătăţii duhovniceşti, izvor al căinţei permanente, este prima fază a cunoaşterii de sine. Cunoaşterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobîndi omul. Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu.

,,A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi conştient de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă scriitorii spiriruali să numească inima omului. Însă, a depista, a sesiza şi a experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfăntul Marcu Ascetul, în adâncul sufletului nostru încă de la botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru, pe care păcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnă a actualiza toate aceste potenţe,, - afirmă Părintele Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare – la pag. 45.

De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin înălţimile şi adâncimile sufletului, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei înşişi şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare.

Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere trupească, exterioară, materială, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, duhovnicească, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic, şi nu putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realtăţilor vieţii sufleteşti.

Prin urmare, cunoaşterea de sine este întotdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă adausurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei. Pe treptele înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor.

Aşadar, atunci când defineşte omul, spirirualitatea ortodoxă vorbeşte despre el cu sfială duhovnicească şi îl numeşte ,,taină teologică,,. La fel, întreaga sa viaţă sau întregul dinamism al vieţii sale duhovniceşti, în centrul căruia se află sistemul minte – inimă, constituie o taină.

De aceea, teologia are o cunoaştere mai adâncă, interioară despre elementele acestei taine.

Încercările ştiinţelor naturale şi experimentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se  lovesc de insuficienţa obiectelor şi metodelor de cercetare şi de neputinţa minţii noastre slăbite de păcat. ,,Problema vieţii şi a bogăţiei sale de semnificaţii spirituale n-a putut fi epuizată sau măcar parţial rezolvată nici de psihologia experimentală şi nici de psihanaliza abisală sau a profunzimilor. Încercările de a raţionaliza sau conceptualiza taina vieţii omeneşti, pe care o exprimă existenţa umană spirituală, de a explica prin categoriile limitate şi prin intermediul metodelor şi demonstraţiilor ştiinţifice taina sa inefabilă eşuează. Ea nu poate fi epuizată prin metodele obişnuite ale ştiinţei experimentale şi logice, nu poate fi circumscrisă în cadrul limitat al cunoaşterii ştiinţifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reperezintă o cunoaştere aparentă şi cel mult parţială” - afirmă acelaşi Părinte Profesor Ioan Cristinel Teşu de la Iaşi.

Precum Dumnezeu este infinit, iar urcuşul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite răsături ale creştinului, aflat pe diferite trepte ale desăvârşirii, fără, însă, a se putea exprima totul. Persoana umană nu poate fi limtată la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru că taina sa este inepuizabilă, este inepuizabilă, este un univers de taine.

A încerca să înţelegi omul înseamnă, pentru părinţii duhovniceşti ai Răsăritului, a încerca să înţelegi eforturile fiinţei umane în dorinţa neîncetată de a înainta spre Arhetipul ei, altfel această înţelegere este doar una parţială, fragmentară, înseamnă o exprimare a relativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susţine Paul Evdokimov.

Oricât ar fi analizat, omul se ridică deasupra oricăror examene, anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un αγνοστος – o ,,fiinţă necunoscută” - după cum afirmă scriitorul Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, fiinţă necunoscută” cea mai mare necunoscută, taină, enigmă şi mister al lumii create.  
Totodată, acum, în încheierea acestor modeste rânduri, însă încurajatoare şi laudative, dorim să remarcăm şi să admirăm personalitatea, perseverenţa şi tenacitatea distinsului şi vrednicului autor, propovăduitor, sacerdot şi mărturisitor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru aceastănouă şi rodnică sau mult folositoare lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, şi îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte cărţi şi volume ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...

Dr. Stelian Gomboş