Mircea Vulcănescu

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Împlinirea a 113 ani de la naşterea sa în pământul neamului românesc şi a 65 de ani de la mutarea sa în veşnicele şi cereştile locaşuri – Mircea Vulcănescu (1904 – 1952)…
 
Introducere şi câteva repere biografice
 
Spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei ’27, cu o viaţă socială intensă, bucurîndu-se de poziţii importante în societate şi de onoruri pe măsură, dar având un starlit martiric, Mircea Vulcănescu este o figură exemplară în panteonul Dreptei româneşti.

De aceea, dorim să-l evocăm aici şi acum – cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică, care a avut loc în data de 28 octombrie anul 1952, la Pemitenciarul din Aiud, judeţul Alba.

Cuprins şi solicitat fiind în prea multe urgenţe de moment, n-a găsit răgazul pentru a-şi consolida opera. Toate exprimările sale - scrise sau orale, deopotrivă de profunde şi de minunat şlefuite - sunt prilejuite de solicitările celor care îl preţuiau. Firesc şi competent, a abordat subiecte şi teme dintre cele mai diverse, fermecîndu-şi auditoriul. Fără stridenţe ditirambice şi patetisme ieftine, a ştiut să releve esenţialul în privinţa românismului şi a ortodoxiei. Erudit şi cu o inteligenţă formidabilă, a lămurit chestiuni fundamentale pentru că i s-a cerut şi nu din voinţa clădirii unei opere. Acesta pare a fi motivul principal pentru care, în ciuda notorietăţii şi a respectului de care a beneficiat în epoca interbelică, posteritatea îi este modestă. S-a risipit cu o superbă generozitate şi cu umor.

În conştiinţa noastă publică, numele lui Mircea Vulcănescu nu are nici pe departe ecoul celor ale lui Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic sau Mircea Eliade, membri ai aceleeaşi mari familii spirituale. Poate că dacă ar fi fugit dinaintea tăvălugului comunist, ori măcar ar fi supravieţuit închisorii, Mircea Vulcănescu şi-ar fi împlinit o parte din proiecte şi ar fi preţuit aşa cum merită.

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tânăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devinit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală ”Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri (”Conştiinţa naţională la români”, ”Cine e poetul românismului”). În anul 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la {coala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent.

În timpul studenţiei a scris, sub influenţa mentorilor şi profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu, mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei,
Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR.

În anul 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Începând cu toamna anului 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionînd să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile. În iarna anului 1927, a început colaborarea la revista Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rînduri. În luna octombrie anul 1928, a început să colaboreze la revista Cuvântu, unde va scrie până la suspendarea din anul 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitri Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în anul 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu. Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul Dimitrie Gusti; a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie anul 1931 a ieşit în public asociaţia culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Mircea Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc,Familia, Cuvîntul studenţesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din luna iunie anul 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forţă, şi-a a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august anul 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Întemniţat la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie anul 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: “Să nu ne răzbunaţi!”.

Principalele publicaţii ale lui Mircea Vulcănescu sunt următoarele:

    Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
    În ceasul al 11-lea (1932)
    Cele două Românii (1932)
    Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
    Războiul pentru întregirea neamului (1938)
    Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
    Dimensiunea românească a existenţei (1943)

Câteva dintre acestea au fost reeditate după 1990, mai ales prin grija neobositului său exeget Marin Diaconu. Numeroase alte texte de şi despre Mircea Vulcănescu au apărut într-o serie de culegeri şi în mai multe publicaţii periodice din ţară şi străinătate, începînd din anii ’60.
 
Despre Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii autentice
 
În literatura lumii este amintit uneori următorul scenariu: eroul găseşte un manuscris în paginile căruia se află tăinuită CALEA pe care el trebuie să o apuce. Scriu CALE cu majuscule deoarece este mai mult decât un drum fizic, este vorba în primul rând de un itinerariu spiritual. În textele alchimice, de exemplu, regăsim indicaţii despre cum se poate făuri athanorul, matricea cu ajutorul căreia poţi făuri aurul cunoaşterii divine şi piatra filosofală, sau care te fac atent asupra arcanelor pe care tu, ca persoană aspirând la desăvârşire spirituală, le întâlneşti în procesul interior de solve şi coagula. Chiar dacă sunt descrieri tehnice ale unor maşinării sau complicate itinerarii psihologice, ele au în comun acest caracter de reper, de „puncte cardinale în haos” - cum ar spune Nichifor Crainic, de ORIENTARE, însă simpla lectură a manuscrisului nu este suficientă, ci trebuie să punem indicaţiile în practică, în act, pentru ca procesul să poată fi desăvârşit.

Imaginea de mai sus mi-a venit în minte atunci când am parcurs pentru prima dată textele lui Mircea Vulcănescu, adunate cu acribie în cele trei volume publicate în anul 1996 la Editura Enciclopedică sub titlul Dimensiunea românească a existenţei. Majoritatea acestor texte sunt simple proiecte, schiţe, dar, citindu-le, ai sentimentul că ele spun mai mult decât o carte, sunt însăşi esenţializarea problemei respective. Colegii de generaţie şi exegeţii de mai târziu au remarcat la Mircea Vulcănescu uluitoarea diversitate a domeniilor în care acesta se mişca cu o uşurinşă rar întâlnită, cu firescul pe care oamenii obişnuiţi îl au atunci când respiră. Constantin Noica spunea: „Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră”. Ceea ce fascina mai mult era, spune tot Constantin Noica, „nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă… Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.” Filosoful de la Păltiniş sfârşea prin a-l compara cu biblicul Noe, cel care comunica direct, firesc, cu Dumnezeu, şi care a ştiut să rânduiască într-o arcă jivinele pământului. Şi, într-adevăr, Mircea Vulcănescu a ştiut să asimileze toate treptele realului şi să ofere sentimentul integralităţii, de la înalta speculaţie filosofică la riguroasele planuri pentru economia României şi a Estului Europei, de la munca intensă şi sistematică la plăcerea loisirului, organizat însă şi acesta cu minuţiozitate.

Diversitatea preocupărilor a condus la o oarecare risipire în planul canonic al achiziţiilor ştiinţifice, neîmplinindu-se într-un spaţiu strict delimitat al vreunei discipline precum alţi colegi de generaţie. Refuzul de a sta sub „blestemul” unei singure idei, moartea, de o tragică măreţie, asumată din nou cu firescul care îl caracteriza, sunt poate cauze ale acestei neîmpliniri aparente. Constantin Noica spunea că, dacă nu ar fi citit studiul Dimensiunea românească a existenţei, n-ar fi scris poate niciodată Rostirea filosofică românească. Şi azi schiţele, proiectele sale oferă sugestii extrem de valoroase pentru cei interesaţi de o anumită problemă. Un articol sau numai un rând îţi pot ORIENTA căutarea.

Un sentiment similar am avut când, dorind să scriu un studiu despre ortodoxismul interbelic şi problema spiritualităţii, Mircea Vulcănescu, prin două articole ale sale, mi-a orientat în mod decisiv cercetarea, deopotrivă sub aspect ideatic şi metodologic. Ele constituie unul din cele mai complete şi comprehensive răspunsuri la problema ideii de spiritualitate intens vehiculată în cultura română interbelică. Totul a început printr-un răspuns acordat unui chestionar iniţiat, în anul 1928, de revista Tiparniţa literară referitor tocmai la problema dacă există sau nu o nouă o „nouă spiritualitate” în cultura română. Mai târziu, în plină înflorire a mişcării Criterion, Mircea Vulcănescu revenea cu un text mult mai amplu pe această problemă. El iniţia, de fapt, un veritabil dicţionar al noţiunilor cele mai folosite în orizontul cultural al epocii. Importanţa acestui demers este bine subliniată de autor: „Fiecare epocă are anumiţi termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidenţierea valorii de circulaţie a acestor termeni şi a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocii. Precizând sensul ideilor principale ale vremii şi determinând valoarea lor de circulaţie, dicţionarul mai poate servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se orienteze exact faţă de problemele pe care le găsesc deschise de înaintaşii lor”.

Ori nici un termen nu era atât de intens vehiculat precum cel de „spiritualitate” şi nici unul nu era atât de echivoc, iar una din cauze se datora sensurilor multiple pe care el le are. Mircea Vulcănescu a identificat trei accepţiuni principale: viaţă interioară, cultură, viaţă duhovnicească. Primul sens pune accentul pe trăirea intensă a clipei, presupune entuziasm, frământare, pasiune. Este cultivat de omul căruia îi plac trăirile puternice, sentimentele extreme, care se simte bine numai atunci când sufletul său tresaltă şi refuză limitările. Este evidentă în acest caz dimensiunea psihologizantă a ideii de spiritualitate.

A doua accepţie priveşte trăirea orientată axiologic, pentru un ideal, primând dimensiunea raţionalistă. Modul în care poate fi trăită această spiritualitate este multiplu, după cum multiple sunt modelele culturale care pot fi urmate. În perioada sa Mircea Vulcănescu identifica trei tipare ca fiind mai răspândite: umanismul, naţionalismul integral şi marxismul.

În sfârşit, în al treilea sens, spiritualitatea înseamnă: „viaţă veşnică, trăire în universalitatea absolută, în Duhul Sfânt; asceză şi viaţă mistică”. „Caracterul interior şi cel realist apropie acest sens al spiritualităţii de cel dintâi, de care îl desparte caracterul eteronom al trăirii, omul duhovnicesc nefiindu-şi niciodată, sieşi, lege şi măsură, spune Mircea Vulcănescu. Caracterul transcendent al temeiului acestei trăiri şi chipul suprafiresc în care această transcendenţă ia cuprindere în viaţa sufletească a omului duhovnicesc despart acest sens de cel de-al doilea”.

Odată lămurită problema sensului noţiunii de „spiritualitate”, autorul trece la o analiză minuţioasă a modului în care intelectualitatea românească s-a raportat la această problemă. În doar câteva pagini, Mircea Vulcănescu reuşeşte să pună ordine într-o chestiune deosebit de complexă şi aparent haotică. Folosind o reprezentare „arhitectonică” simplă şi elegantă, el pune în nişa cea mai potrivită pe principalii exponenţi ai culturii româneşti interbelice. Judecata este fără cusur şi îşi păstrează valabilitatea deplină şi astăzi. Se arată, pe bună dreptate, că problema „noii spiritualităţi” a fost identificată la începuturile ei, în anii 1925-1929, cu problema „tinerei generaţii”. Pe parcurs a apărut un clivaj, semn, după cum frumos spune Mircea Vulcănescu, că „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală”, iar în anul 1934, când autorul scria aceste rânduri (1), situaţia se prezenta astfel:

    O categorie de intelectuali, în frunte cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic a rămas favorabilă unei spiritualităţi înţelese ca viaţă duhovnicească. Această categorie, în care se include şi el, cultiva tradiţionalismul şi ortodoxismul.

    O a doua categorie, care punea accentul pe aspectul cultural al termenului de „spiritualitate” era mai diversă, având patru varietăţi:
        Curentul marxist, inspirat de idei ale materialismului dialectic, cuprindea nume precum M. Ralea, P. Pandrea, Anton Dumitriu, Al. Sahia, etc. Principala
caracteristică ar fi considerarea spiritualităţii exclusiv în funcţie de lupta de clasă şi de determinismul economic al societăţii.
        Naţionalismul integral. În acest caz spiritualitatea de orice fel este valoroasă în măsura în care reprezintă „o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale”. Din acest curent fac parte, în opinia lui Vulcănescu, N. Iorga, A.C. Cuza, C.Z. Codreanu, O. Goga, M. Manoilescu, P. Şeicaru, V. Băncilă, E. Bernea, M. Polihroniade etc.
        Umanismul neoclasic, „umanist, universalist, echilibrat şi spiritualist” a fost adoptat de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica.
        O ultimă categorie, reprezentată de Lucian Blaga sau Stelian Mateescu, refuzând vreuna din doctrinele religioase instituite, resping în acelaşi timp viziunea umanistă asupra culturii, căutând o întregire a omului prin recursul la divinitate.
    Ultima categorie identificată de Mircea Vulcănescu, şi, după el, cea mai numeroasă, ar avea drept lider de opinie pe Mircea Eliade şi, alături de el, pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, I. Dobridor etc. Aceştia respingând vechile distincţii sunt în căutarea unei spiritualităţi noi, iar căutarea lor capătă adesea accente agonice.

Tot ce am făcut în aceste puţine rânduri este o reamintire a unor lucruri al căror rost este de mare importanţă pentru ORIENTAREA generaţiei tinere de azi, un răspuns celor care sunt îngrijoraţi de diversitatea manifestărilor acesteia. Reamintim vorbele lui Mircea Vulcănescu: „identitatea de generaţie nu implică o identitate de poziţie spirituală”, iar exemplul cel mai bun este dat de propria sa generaţie culturală din perioada interbelică. Este acesta un lucru rău? Credem că nu. Parcurgând „nişele” culturale stabilite de Mircea Vulcănescu, identificăm în ele colegi, prieteni ai acestuia, care, cu toate divergenţele de opinie, au slujit, cu toţii, cultura românească.

Important era spiritul creativ şi dorinţa de a realiza lucruri cu adevărat importante. Cu atât mai mult tinerii de azi - în atât de multe cazuri doar epigoni, în ordinea culturii, a marii generaţii interbelice - ar trebui să fie mai puşin interesaţi de distrugerea „inamicului” de idei şi să dea măsura adevărată a propriei capacităţi creatoare.

Întorcându-ne pe tărâmul cercetării ştiinţifice, repetăm că, pentru istoricii culturii româneşti interbelice, acest text al lui Mircea Vulcănescu rămâne un reper de neocolit. Ceea ce am scris în aceste rânduri îl reprezintă pe Mircea Vulcănescu „al meu”, adică acele aspecte din lucrările sale care m-au ajutat în propria orientare. Însă această operă este atât de diversă şi fecundă, încât fiecare cititor al ei va regăsi pe un Mircea Vulcănescu „al său”. Suntem convinşi.

Pagini de dosar despre Mircea Vulcănescu
 
Cum am mai spus în paginile anterioare, la data de 28 octombrie anul 1952 se stinge din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor '27. Între anii 1940-1941 ocupă poziţii importante în administraţia naţională, iar din 27 ianuarie 1941 devine subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice, unde rămîne pînă la 23 august 1944. Onorat cu distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român, după 23 august 1944 devine, tot în Ministerul Finanţelor Publice, director al serviciului Datoriei Publice.

Condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani temniţă grea, rămâne în detenţie pînă în luna ianuarie anul 1948, când instanţa de judecată îi menţine, în urma recursului prelungit, pedeapsa din anul 1946. În Dosarul penal 232, volumul 23, Alexandru Marcu şi alţii, din ACNSAS (dosar ce cuprinde acte cu privire la lotul II al Guvernului Ion Antonescu din care făceau parte, printre alţii, ca şi condamnaţi criminali de război Alexandru Marcu şi Mircea Vulcănescu) se află dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 P al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea. Arestat preventiv fără mandat încă din 30 august 1946, condamnat la 20 octombrie 1948, i se alcătuieşte dosarul ce-i poartă datele de naştere, părinţii, ocupaţia la data arestării, averea la data arestării (în dreptul căreia stă scris: nimic), originea socială, studiile. în josul acestei prime pagini - amprenta degetului arătător stîng şi semnătura. La fila 9 a dosarului citim o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii: una este: ,Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică" şi alta: ,Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război. ş...ţ "Numele său a fost citat la Tribunalul Poporului în martie 1945. De la acea dată a fost suspendat din serviciu în urma legii de purificare a aparatului de stat". Încă din septembrie anul 1947, Mircea Vulcănescu contractase infiltratul pulmonar TBC. O dovedeşte conţinutul filei 1 a dosarului: la 22 septembrie 1947 Direcţiunea Siguranţei Statului înaintează Direcţiunii Generale a Penitenciarelor petiţia nr. 29243/ 1947 prin care Margareta Vulcănescu din Bucureşti (soţie) solicită asistenţa medicală şi un tratament special pentru soţul său Mircea Vulcănescu deţinut la Penitenciarul Aiud.

La fila 38 a dosarului, Curtea Bucureşti, Secţia 4 penală emitea citaţia din 14.04.1948 prin care Mircea Vulcănescu din Penitenciarul Aiud este citat ,a se prezenta în faţa instanţei în 13 mai 1948 ca acuzat pentru crimă de război". Fila 39 conţine un document din 8 iulie 1947: Penitenciarul Principal Aiud trimite o notă Direcţiunii Generale a Penitenciarelor - Serviciul îndrumărilor - Bucureşti: ,La ordinul dumneavoastră numărul 29579/ 1947 avem onoarea a vă înainta alăturat referatul medicului curant al acestui penitenciar cu privire la starea sănătăţii a deţinutului criminal de război Vulcănescu Mircea din acest penitenciar". Referatul lipseşte din dosar, în schimb pe contrapagina unei note din 20 iunie 1947 am descifrat cu lupa câteva însemnări cu creionul, probabil ale medicului închisorii. Ele consemnează înrăutăţirea stării sănătăţii lui Mircea Vulcănescu, în trupul căruia tuberculoza (în primul rând) va face ravagii pe tot parcursul detenţiei pînă la moartea survenită în 1952. Aceste însemnări medicale sunt: ,Tensiunea 17 1/2 - 10, slăbire progresivă - a pierdut 40 de kg, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exoftalmie, tahicardie - puls 90 în repaos. Necesită examen metabolism bazal, regim adecvat".

Nimic oficial decât aceste însemnări pe un colţ de pagină. Deţinutul Mircea Vulcănescu, aflat în arest preventiv de un an, va trebui să-şi poarte crucea pînă la sfârşit. Cu tot cu boala necruţătoare. Ce ne spun mai departe documentele din dosarul de penitenciar Mircea Vulcănescu aflat în volumul 23 al dosarului penal 323 Alexandru Marcu şi alţii (lotul II al condamnaţilor din fostul Guvern Ion Antonescu)? Din adresa Direcţiunii Penitenciarelor şi institutelor de prevenţie - Serviciul îndrumărilor - către Penitenciarul Aiud (din 20 septembrie 1947) reiese faptul că Mircea Vulcănescu este recunoscut ca bolnav şi i se aprobă să primească medicamente şi o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg pe luna septembrie, precum şi îngrijire medicală avizată. De cele mai multe ori aceste aprobări erau formale. Deţinutul nu primea nimic. La fila 44 se află sentinţa (unul dintre cele mai importante documente) prin care Mircea Vulcănescu este condamnat în acelaşi lot cu profesorul Alexandru Marcu împreună cu alţi 15 condamnaţi în procesul Ion Antonescu: ,Dosar nr. 1921/ 1947 - Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IX-a - încheiere. Deciziunea criminală nr. 27 - Şedinţa publică de la 6 februarie 1948 - Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vîrstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8(opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani. În baza articolului 101 din Codul Penal numitul acuzat va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani temniţă grea."

Mandatul de arestare preventivă emis de Curtea de Apel Bucureşti Secţia IX din 6 februarie 1948 lămureşte, vai, episodul arestării fără mandat din 30 august 1946; spicuiesc din documentul de la fila 48: ,Având în vedere că prin aceeaşi decizie Curtea a dispus şi arestarea preventivă a numitului acuzat în baza articolului 371 potrivit căruia, în caz de condamnare, instanţa apreciind, poate ordona menţinerea în stare de arest preventiv a acuzatului, dacă nu este deţinut în prevenţie în baza unui mandat dat în aceeaşi cauză. Avînd în vedere că în speţă acuzatul se găseşte deja arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fără însă să se fi emis mandat împotriva lui de către Secţiunea a VIII-a a acestei Curţi care ordonase arestarea prin decizia criminală casată cu nr. 160 din 9 octombrie 1946, considerînd că faţă de pedeapsa aplicată arestarea preventivă a acuzatului este impusă de teama de dispariţie spre a se sustrage de la executarea pedepsei în cazul cînd ar fi lăsat liber ş...ţ, dispunem arestarea preventivă a acuzatului Mircea Vulcănescu în vîrstă de 43 de ani. ş...ţ Ordonăm tuturor agenţilor forţei publice în conformitate cu legea să-l aresteze pe numitul acuzat şi să-l conducă în arestul preventiv al Penitenciarului Văcăreşti din Bucureşti". Inutil, formal, căci acuzatul se afla de mult timp, bolnav şi chinuit, arestat preventiv, fără mandat, în Penitenciarul Văcăreşti.

Strigător la cer este faptul că există documente medicale contradictorii. La fila 32 a dosarului, pe contrapagina Foii de Transferare pentru serviciul ambulanţei emisă de Penitenciarul Aiud, emisă la 17 noiembrie 1947 în scopul ,transferării afaceri judecătoreşti", este tipărită o adeverinţă: ,Subsemnatul....., medic al Penitenciarului Aiud certific că, examinînd la plecare pe deţinutul Vulcănescu Mircea, am constatat că nu suferă de nici o boală infecto-contagioasă". Alt document, contradictoriu, de la fila 13 este o “Copie de pe referatul medical - serviciul medical al penitenciarului Jilava": ,Vă raportăm că examinînd azi, 10.IV.1951 pe deţinutul politic Vulcănescu Mircea că suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea. Se recomandă internarea la Spitalul Văcăreşti". Semnat: medici, penitenciarul Jilava.

Cu toate că era atât de bolnav, chinuit de tuberculoză, la 20 aprilie 1951 este ridicat de la Penitenciarul Aiud de către organele de Securitate. La 25 aprilie 1951 Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Evidenţei trimite adresa nr. 9947 Direcţiunii Generale a Securităţii Statului: ,Penitenciarul Jilava prin raportul 8540/ 1951 ne înaintează un referat medical din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea suferă de pleurezie stîngă cu stare generală rea pentru care i se recomandă internare la Spitalul Văcăreşti. Vulcănescu Mircea Aurel fişa nr. 12/1951 fiul lui Mihail şi al Mariei internat politic, se află în Penitenciarul Jilava de la data de 13.I.1951. Faţă de cele arătate mai sus vă rugăm să binevoiţi a ne comunica avizul dumneavoastră asupra internării susnumitului deţinut la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti pentru tratament". Răspunsul, evaziv, va grăbi moartea lui Mircea Vulcănescu: ,Raportaţi relaţii complete şi avizul dumneavoastră cu privire la transferarea de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel, funcţionar, fiul lui Mihai şi al Mariei, bolnav de pleurezie". Adresa din 26 mai 1951 a Direcţiunii Generale a Securităţii - regiunea Bucureşti retează orice posibilitate de supraveghere a bolii pulmonare: ,La ordinul dumneavoastră din 10 mai 1951 raportăm următoarele: întrucît din fişa personală a susnumitului ce o posedă la Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, fără a se cunoaşte motivul reţinerii, nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti".

Implacabilă, hotărârea Direcţiunii Generale a Securităţii Statului, îşi pune pecetea pe soarta filozofului. La fila 6 a dosarului prin adresa din 15 iunie 1951 citim: ,La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel". Finalul se precipită. Călăii îl condamnă la moarte după cum reiese din schimbul de adrese de mai sus. Şi ca totul să fie ,ca la carte", Penitenciarul Jilava emite o Foaie de transferare (pentru uzul vagoanelor penitenciare) în care se specifică: ,Deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel cu nr. matricol 12/S/1951 condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii se transferă la Penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei". în colţul de sus-stânga al formularului completat astfel este tipărit: ,Consultat şi găsit sănătos", în ciuda constatărilor medicale. La 28 octombrie 1952 se stingea din viaţă, după îndelungi suferinţe fizice şi morale cel ce dăduse ,Dimensiunea românească a existenţei". Vă fac cunoscute cîteva documente ale decesului.

1) Adresa Penitenciarului Principal Aiud către Curtea Supremă secţia penală din 8 noiembrie 1952: ,Vă înaintăm în original referatul nr. 877 din 3 noiembrie al serviciului sanitar al acestui penitenciar din care se poate constata că deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel care a fost condamnat la 8 ani temniţă grea în baza deciziei nr. 1510 din 7 august 1948 cu mandat de arestare din octombrie 1948 emis de Parchetul Curţii Bucureşti pentru crimă de război a decedat în acest penitenciar la data de 29 octombrie 1952."

2) Raportul Penitenciarului Principal Aiud din 31 octombrie 1952 trimis Direcţiunii Generale a Penitenciarelor: ,Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952, a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. ş...ţ

Alături înaintăm un inventar de efecte ce au fost proprietatea susnumitului cu rugămintea să binevoiţi a ne da ordin ce să facem cu acele efecte, precum şi dacă putem anunţa sau nu familia susnumitului". Ultima copertă a dosarului de penitenciar al lui Mircea Vulcănescu păstrează data ieşirii, precum şi felul şi modul ieşirii din penitenciar : Decedat suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. Deţinutul K 9320, Vulcănescu Mircea...
 
Acum, în încheiere - un gând sincer şi recunoscător despre Mircea Vulcănescu
 
Mircea Eliade şi Emil Cioran au plecat, Mircea Vulcănescu a rămas. Eliade şi Cioran au făcut carieră în Apus, Vulcănescu a făcut puşcărie în ţară. Eliade şi Cioran şi-au petrecut viaţa în scris, Vulcănescu şi-a petrecut-o în moarte. Au făcut bine Eliade şi Cioran că au plecat? A făcut bine Mircea Vulcănescu rămânând? Dacă Eliade şi Cioran ar fi murit cu Vulcănescu? Dacă Eliade ar fi devenit informator al securităţii şi Cioran redactor-şef la “Scânteia”? Dacă Vulcănescu ar fi plecat să facă o solidă carieră universitară în Occident? După 50 de ani de mizerie comunistă ne dăm seama că nici una dintre ipotezele de mai sus nu ar fi schimbat cu nimic soarta României. Un mare intelectual în plus în exil, doi mari scriitori în plus morţi sau ticăloşiţi în puşcărie n-ar fi afectat liniile generale ale tabloului. “Martirul Emil Cioran!? Şi ce dacă!”, s-ar fi răstit Nicolae Ceauşescu. “Vulcănescu de la Yale?! Cine-i ăla?” s-ar fi constipat Bobu. Renunţi la destin pentru o carieră? Dar dacă singurul destin ţi-e cariera? Şi dacă sunt alţii care nu vor să urce decât treptele ierarhice ale destinului? Amintirea unora stăruie în biblioteci, a altora în calendar. Mulţi dintre cei care sunt în calendar sunt şi în biblioteci; câţiva dintre cei care sunt doar în biblioteci ar merita să intre-n calendar. România, ţara lui Eliade? România, ţara lui Vulcănescu? Dar ce este România? În cel mai bun caz, ţara lui Eliade şi Vulcănescu. Poate că România mai există doar pentru că Eliade a plecat şi Vulcănescu a rămas. Poate că România există în ciuda faptului că Eliade a plecat şi Vulcănescu a rămas. De ce l-am izgonit pe Eliade şi de ce l-am ucis pe Vulcănescu? De ce nu l-am ucis şi pe Cioran? De ce a scris Voltaire Candide? Dacă nu ar fi venit comunismul şi ar fi rămas cu toţii în România, poate că Cioran ar fi ajuns să-şi plictisească publicul cu veşnicele-i agonii, poate Eliade ar fi ajuns un fel de Nicolae Iorga, admirat pentru cuprinderea intelectuală dar bârfit şi chiar detestat pentru megalomanie, poate Eugen Ionescu ar fi fost cel mai mare critic literar român în viaţă, iar Mircea Vulcănescu ar fi continuat să se îngraşe spre necazul acestuia din urmă.

Poate că Eliade, Cioran şi Vulcănescu au frământat de-a lungul anilor multe din întrebările de mai sus. Şi-au putut ei găsi vreun răspuns? Nu ştim. În anumite împrejurări, istoria devine biografie, se adânceşte în suflet şi curge, liniştit sau dureros, printre şisturi şi spade. Alteori, biografia devine istorie. Când a murit Socrate, învăţăceii au stat cu el şi i-au descris ultimele zile. Când a murit Iisus Hristos, ucenicii au stat cu el şi i-au anunţat Învierea. Când a murit Mircea Vulcănescu, ucenicii şi prietenii îi erau în exil sau în temniţe. Şi totuşi cineva i-au fost alături. Nu a murit singur. Nici în agonie blasfemiatoare. Ci cu o împăcare a tuturor întrebărilor: “Să nu ne răzbunaţi!”

Cei mai mulţi oameni judecă succesul unei biografii după ecoul pe care îl are. După zarva produsă. Dar mai sunt şi traiectorii care produc tăcere. Nu tăcerea penibilă sau ironică, ci tăcerea rotundă a descătuşării. O tăcere cu miez de imn. Cum te fereşti de istorie? Fugind din calea ei? Imposibil. A fugi din calea istoriei înseamnă a colabora cu ea. Scriind?! Curgi odată cu timpul. Clădeşti ruine. Te-aduni într-o oglindă care se sparge în realitate. Dar dacă te reculegi într-o tăcere atât de adâncă şi grea încât în jurul tău istoria se face linişte? Tăcerea nu se ştirbeşte, nu trebuie tradusă, nu-i trebuie note de subsol şi nici ediţie critică. Doar un autor onest. Istoria, o clipită. Lupta, o respiraţie. Mircea Vulcănescu - scriitorul a patru volume de opere? Da. Un om care şi-a făcut datoria? Desigur. Dar, mai presus de toate, cavalerul unei mari tăceri. Care este pe rod.

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Viaţa, opera şi activitatea lui Mircea Vulcănescu, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!
 
Surse bibliografice de referinţă: revistele: “Rost”, “Atitudini”, “Gândirea” (serie nouă), “Puncte cardinale”, “România literară”, “Dacia literară”, “Lumea credinţei” şi “Lumina”; site-urile: www.crestinortodox.ro, www.fericiticeiprigoniti.ro, www.foaienationala.ro, www.memoria.ro, www.promemoria.ro, www.razboiintrucuvant.ro, www.theologhia.ro, www.razboiulnevazut.ro, www.sanunerazbunati.ro şi multe altele…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş