Interviu si dialog de suflet cu Parintele Profesor Nicolae Bordasiu

"Educaţia moral-religioasă ar trebui să fie imperativul vremii noastre!..." – Interviu şi dialog de suflet cu Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu de la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti …

La vârsta şi anii săi de viaţă, nouăzeci la număr, Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu – vrednic slujitor al  Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Îi bucură pe fiecare în parte cu poveţele şi cuvintele dinadins alese să le mai uşureze din sarcina necazurilor. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau Părintele Profesor Constantin Galeriu.

Biserica „Sfântul Silvestru" din Bucureşti este ascunsă undeva în spatele Căii Moşilor, cândva zonă negustorească, astăzi cartier cu aer socialist. După câteva blocuri reabilitate termic (aşa, ca înainte de alegeri), cei care-şi caută liniştea pot găsi măcar o fărâmă din ea, alături de un Părinte duhovnic greu încercat de-a lungul anilor primiţi de la Dumnezeu. Numele lui este Nicolae Bordaşiu şi, până în anul 2003, a slujit împreună cu unul dintre reperele Ortodoxiei, Părintele Constantin Galeriu, al cărui mormânt tace asurzitor chiar lângă biserică. În rândurile care urmează vă propunem un recurs la spiritualitate, făcut chiar în mijlocul unui lăcaş de cult de mare valoare (din toate punctele de vedere). Unde am ajuns (moral şi spiritual vorbind) la 22 de ani de la Revoluţie şi ce am putea face pentru a ne îmbunătăţi starea sunt doar două dintre ideile călăuzitoare ale acestui dialog.

Cu alte cuvinte, aşadar, o uşă masivă şi grea, brodată în vitralii, lasă ochiul să descopere încăperea minunată a Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti. Cu greu reuşeşti să desluşeşti siluetele din interior, cât timp retina mai poartă încă imaginea albului prea alb de pe exteriorul lăcaşului. Zarva şi căldura de afară nu au ce căuta înăuntru. Rămân prizoniere în lumea cea mare şi urlă pe la geamuri şi uşi sub formă de claxoane de maşini, sirene, glasuri. Nimeni nu le aude. Oamenii s-au aşezat cuminţi pe scaune, ca şi cum cineva le-ar fi poruncit să stea smeriţi şi să aştepte. Să aştepte până la începerea slujbei Sfântului Maslu. Oricât de îngândurate le-ar fi frunţile, nu poţi să nu le remarci chipurile îmblânzite în lumina galbenă a lumânărilor. Ochii lucesc intens şi se îndreaptă toţi, ca la comandă, spre Părintele Nicolae Bordaşiu. Este primit cu mare drag în mijlocul lor, îi sorb fiecare cuvânt şi îi sărută dreapta când trece prin dreptul lor. Preotul le zâmbeşte şi le răspunde în aceeaşi manieră. Toţi sunt ai lui, părinţi, copii, bunici, a crescut generaţii întregi. Are răbdare cu ei la spovedanie, îi mustră şi îi iartă când greşesc, asemenea unui părinte responsabil.

A moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător, după cum susţine Părintele, pentru unitatea României: Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!»“ De aici începe povestea, iar cuvintele se înnoadă atât de bine unele de altele încât ai impresia că retrăieşti adolescenţa Părintelui Nicolae Bordaşiu. Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu.»

- Aţi luat-o de acolo pe sora dumneavoastră? Tatăl a rămas în sat?

- Am luat-o. Aşa a vrut Dumnezeu să fie aşa, pentru că, într-o seară, când înaintau trupele ungureşti, în sat a venit un pluton de unguri. S-au dus la cârciumă, au dat de băut oamenilor din sat. După ce au băut, unul dintre ei a spus unui ţăran: «Noi am venit să punem pe băţ pielea la popa ăl tânăr». Popa cel bătrân era bunicul şi cel tânăr era tatăl meu. Omul când a auzit a mers să-i spună primarului. Acesta a auzit la radio ce se întâmplă în Ardealul de nord şi atunci l-a trimis pe cel care bate toba şi spune veştile în sat. Omul a venit să-i spună tatei ce se întâmplă, dar în coridorul casei era un soldat care nu l-a lăsat să intre. Tata asculta radio, el nu a auzit nimic, nici nu ştia că are soldat care îl păzeşte. Omul a intrat pe la vecin, s-a dezbrăcat de haine ca şi cum ar fi s-ar fi trezit din somn. A strigat din grajd în româneşte şi în ungureşte că moare boul. Soldatul când a auzit, care era, în fond, un ţăran, ceea ce pentru el un bou era ceva de preţ, l-a lăsat pe om în casă…

- Părinte Nicolae, a reuşit planul pus la cale de ţăran?

- Da. Tata când l-a văzut, nu l-a cunoscut, că el era un străin de casa noastră, s-a speriat, dar celălalt i-a făcut semn să tacă. I-a spus că are în casă un soldat care îl păzeşte, că la cârciumă este un grup întreg venit în sat să îl omoare. Tata a ieşit sub pretextul că merge să vadă cum moare boul, s-a dus în grajd şi de acolo a plecat mai departe. Când au venit mai târziu ungurii, l-au întrebat pe soldat: «Popa e înăuntru?», şi celălalt a răspuns că nu, că e dus în grajd că-i moare un bou. Când s-au dus ei acolo, grajdul era gol, vitele liniştite şi au realizat că au fost păcăliţi…

- Preacucernice Părinte Nicolae, a rămas fără repercusiuni farsa jucată ungurilor?

- Nu. S-au dus şi l-au luat pe bunicul meu. Dacă până în acel moment au venit cu linişte, acum au venit cu împuşcături şi cu urlete şi spuneau în gura mare că dacă cineva îl adăposteşte pe „popa cel tânăr“ şi nu-l predă, va fi împuşcat. L-au dus pe bătrânul preot, care avea atunci vreo 70 de ani, la marginea satului şi i-au dat nişte unelte ca să-şi sape singur groapa. Oamenii din sat, ca să-l salveze, au trimis oameni călări în satele vecine, unde erau unguri, să le spună ce se întâmplă în satul lor. I-au rugat să vină în ajutorul preotului bătrân care a fost întotdeauna un om paşnic şi bun. El a fost liniştit şi nu a făcut niciodată gălăgie ca cel tânăr, care îndemna să ne unim cu ţara. Au venit oamenii din satul vecin şi l-au salvat pe bunicul. Până târziu, peste ani şi ani, groapa a rămas mărturie a ceea ce putea să se întâmple...

Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.

Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii cu preotul paroh şi episcopul martir Nicolae Popovici, bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape, spune Părintele Nicolae. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permis decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi. A urmat o perioadă de care Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic, de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20 - 35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.

Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa, profesorul de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, Tudor M. Popescu, marele istoric, care era un om atât de modest… venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire. Ne-a trimis ca preoţi slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, era foarte bun cunoscător de limba rusă, a fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi, îmi mărturiseşte Părintele Nicolae. După care continuă: Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul Părintelui Ion G. Coman, Arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, Părintele Arhimandrit Roman Braga, care acum este duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe care îl iubeam foarte mult toţi studenţii…

- Părinte Nicolae, de ce îl îndrăgeaţi atât de mult pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae?

- Ne expunea atât de frumos învăţătura Sfinţilor Părinţi, iar cursurile lui de mistică erau ceva aparte. Te introducea într-o lume pe care nu aveai cum să o cunoşti altfel. Numai simpla lectură a unei cărţi, oricare ar fi fost ea, chiar dacă publicase cu ajutorul episcopului Nicolae Popovici primele două volume din Filocalie, pe vremea aceea, când ni le prezenta şi când îl şi ascultam, era cu totul aparte“.

Venirea la Mănăstirea Antim din Bucureşti i-a permis Părintelui Nicolae Bordaşiu să cunoască viaţa monahală din interior şi „Rugul Aprins“. „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a părintelui Ioan Străinul se datorează, într-o oarecare măsură, părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o liturghie făcută de mitropolitul Neculai de Rostov, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era părintele Ioan cel Strein. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor. Când s-a terminat sfânta slujbă, Părintele Roman Braga a sta de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim din centrul capitalei. Când ne-am întors la mănăstire, i-am spus părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Cernica. Astfel a ajuns părintele Ioan cel Străin să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.“ Legat de acest episod, părintele îşi aminteşte clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la părintele Ioan: S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Antim.

Pe timpurile acelea, fiindcă începuse acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri, aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost părintele Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Mai cu seamă perioada anilor 1948 - 1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în anul 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955 - 1964.

Referindu-ne, în cele ce urmează, în mod special la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti, vom afirma că lăcaşul de cult a fost zidit pe 15 iunie anul 1743, de către jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca. Aşezământul a fost afectat de două cutremure, unul în anul 1802 şi celălalt în anul 1838. Cel din urmă a dărâmat complet vechiul edificiu şi biserica a fost reclădită de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie anul 1839. Turnul clopotniţei datează din anul 1879. Între anii 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala biserică, prin grija preotului Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion şi Procopie Dumitrescu. Proiectul edificiului aparţine arhitectului Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. În anul 1925, biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru“. Hramul principal al bisericii este „Adormirea Maicii Domnului“, prăznuit la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru, episcopul Romei“, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate în interior. După trecerea la cele veşnice a părintelui Galeriu (2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru“. Este ajutat în lucrarea sa de către părintele profesor Alexandru Gabriel Gherasim – actualul preot paroh, şi de către părintele Cristian Galeriu, nepotul părintelui Constantin Galeriu. În momentul de faţă, biserica este implicată într-un parteneriat pentru construirea unui aşezământ pentru bătrâni, care se va încadra într-un Centru Social şi Cultural şi va mai cuprinde o capelă închinată Sfântului Nicolae şi mai multe cabinete medicale pentru desfăşurarea activităţilor sanitare.

Ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, părintele Bordaşiu îl întâlneşte pe Părintele Profesor Constantin Galeriu acest duhovnic, părinte şi paroh al întregii ţări - la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti. Cu Părintele Constantin Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era parohul întregii ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de părintele, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. Atunci Părintele Patriarh a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară, avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, la biserică, din anul 2003.  Părintele Profesor Constantin Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august anul 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea bisericii, pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat, de cinci ani, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul Părintelui atât vara, cât şi iarna.

În alta ordine de idei, Părintele Nicolae Bordaşiu spune că Biserica Ortodoxă Română se implică în problemele sociale, cu răbdare şi cu dragoste, deşi mulţi nu văd sau se fac că nu văd acest lucru.

- Părinte Nicolae, cum găsiţi societatea românească, la 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989?

- În Biserică, uşile sunt deschise, întotdeauna, pentru toţi oamenii - păcătoşi sau mai puţin păcătoşi. Oricum ar fi omul, el este făptura Lui Dumnezeu, iar Mântuitorul Iisus Hristos întăreşte poruncile care au fost date de Dumnezeu prin Moise, „Să-l iubeşti pe aproape tău ca pe tine însuţi". Toate aceste porunci converg spre iubirea de Dumnezeu. Deci, în Biserică ne întâlnim toţi. Sunt bine primiţi toţi - şi păcătoşi, şi nepăcătoşi, şi slujitori, şi cei care sunt numai închinători. Cât îmi pot da seama, în calitatea mea de duhovnic, de pulsul vieţii sociale, aş spune, şi ca unul care a avut de înfruntat rigorile regimului comunist, o singură idee: e o mare nedumerire şi o mare frământare în legătură cu ceea ce au aşteptat oamenii şi ceea ce se întâmplă de fapt. Dar istoria este un testament lăsat de strămoşi „spre tâlcuirea vremii de faţă şi povăţuire în viitor".

- Părinte Nicolae, cum v-aţi imaginat, de pildă, că vor evolua lucrurile după decembrie 1989?

- Ca mulţi alţii, un fel de „restitutio in integrum". Asta însemna o reparaţie istorică faţă de cei care au muncit înainte vreme şi care au fost deposedaţi de munca lor, şi intelectuală, şi materială. Regimul comunist a distrus toate bazele societăţii anterioare şi pe toţi cei care au fost oameni cinstiţi şi muncitori i-a băgat în aceeaşi oală cu aceia care au fost socotiţi „exploatatori". Dar pe toţi i-a distrus, şi mai ales intelectualitatea. Desigur, nu numai aspectul material fiindcă noi, ca societate creştină, privim şi forma de ridicarea morală a omului. Şcoala a fost bulversată, au fost răsturnate valorile de predare, de apropiere a omului de aspectele înalte ale societăţii. Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială. Aşa s-a creat o structură nouă, netemeinică, a societăţii. Sau ca omul cu picioare de lut. În felul acesta a fost „ridicarea" societăţii sub regimul comunist. În anul 1990, societatea nouă i-a acceptat pe cei care au fost ridicaţi şi i-a scos din greutăţi şi pe aceia care au fost împilaţi înainte, dar uniformizarea nu s-a putut face, iar ridicarea valorică a mers foarte greu. Cu alte cuvinte, "Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială."

- Părinte Nicolae, în primii ani de după 1989, aţi predat religia copiilor din gimnaziu, în mod facultativ, şi v-aţi bucurat de mare succes în rândul prichindeilor de la Şcoala nr. 23 Silvestru, aflată în vecinătate. Cum vi se par tinerii români, acum? Au evoluat sau au involuat?

- Ca să răspund foarte apropiat de întrebarea pe care mi-aţi pus-o: n-aş spune nici că este o involuţie totală, dar nici o evoluţie normală. Şi asta tocmai pentru că, sub influenţa a ceea ce a fost înainte, nu s-au pus la temelia noii societăţi aspectele profund morale, ca să nu spun profund creştine. Asta ca să nu se jeneze alţii, fiindcă n-aş putea să afirm categoric că numai în creştinism sunt valori morale. Valori morale se găsesc şi în alte forme de cult, dar cea mai aleasă formă de societate este cea creştină. Mântuitorul Iisus Hristos a pus temelia unei noi vieţi, fără a îndepărta ceea ce a fost în trecut. De aceea spunea: „N-am venit să schimb legea, ci s-o împlinesc". Deci, toată moştenirea morală, socială, de la bunul Dumnezeu, prin descoperire către poporul iudeu, a venit ca moştenire inclusă în creştinism, dar îmbunătăţită cu noua revelaţie pe care a făcut-o Mântuitorul, pentru toată lumea. Prin urmare, noi, românii ar trebui să avem o bază morală foarte solidă... care, dacă ar fi fost lăsată şi adusă ca temelie noii societăţi, astăzi am fi avut o cu totul o altă formă a vieţii sociale.

- Dar iată că se vorbeşte despre eliminarea religiei din şcoli şi se invocă acel principiu al liberului arbitru, al alegerii copiilor între a crede şi a nu crede în Dumnezeu.

- Vedeţi, eu, cu conştiinţa datoriei mele de preot, atunci când s-a schimbat regimul am fost dintre cei dintâi care au intrat în şcoală. M-am dus la Şcoala nr. 23 „Sfântul Silvestru", o şcoală cu tradiţie, legată de Biserică şi întemeiată de preoţii acesteia. Unul dintre preoţi a fost timp de 31 de ani directorul acestei şcoli şi a fost eliminat numai de comunişti. M-am dus acolo din proprie iniţiativă şi am reluat firul tradiţiei, legătura dintre şcoală şi biserică. La acea vreme, o ziaristă de la „România Liberă", Gilda Lazăr, a remarcat, într-un articol, rolul extraordinar pe care îl are religia în aşezarea temeliei noii generaţii. Cei care luptă împotriva religiei ca materie de învăţământ o fac din snobism sau dintr-o formulă ideologică oarecare, cu reminiscenţe de alt gen. Nu pentru că ar avea convingerea că este ceva rău, ci doar ca să nu fie aşa cum ar trebui să fie. Aşadar, în concluzie, „Cei care luptă împotriva religiei în şcoală o fac din snobism"

- Din spirit de frondă...

- Cam aşa, ca să se etaleze cu o idee potrivnică mersului normal al vieţii. Cei care au trăit aici, alături de biserica noastră, au văzut că era plină de tineret în căutarea a ceva nou. Astăzi, tinerii aceia au ajuns la vârsta de aproape 50 de ani. Pentru că au fost nu numai cei mici, din şcoala elementară de atunci, ci şi studenţi din toate facultăţile. Au venit la „Sfântul Silvestru" fiindcă noi aveam aici, ca un far călăuzitor, figura Părintelui Constantin Galeriu, o personalitate extraordinară, plină de har. Parohia lui scriptică era Biserica „Sfântul Silvestru", dar aripile sale se întindeau peste toată ţara românească, căci "sub influenţa a ceea ce a fost înainte, nu s-au pus la temelia noii societăţi aspectele profund morale."

- Părintele Nicolae, care este cea mai puternică amintire legată de Părintele Constantin Galeriu pe care o aveţi?

- N-aş putea să spun că este numai una. Viaţa mea legată de „Sfântul Silvestru" este îngemănată şi cu viaţa Părintelui Constantin Galeriu, ca şi cu viaţa lui Părintelui Ştefan Alexe, amândoi profesori universitari de prestigiu. Ei au ştiut să se dăruiască muncii spirituale cu credincioşi care veneau la biserica noastră, mai ales în epoca de dinainte de Revoluţie, când mai ales intelectualii îşi căutau un ostrov, un liman. Aşadar, „intelighenţia" venea aici, la „Sfântul Silvestru", alături de Părintele Constantin Galeriu, de Părintele Ştefan Alexe şi de mine. Intelectualii aceştia nu arătau în mod direct că fac rezistenţă anticomunistă, dar toţi veneau cu această senzaţie, cu această convingere că aici îşi pot întări trăirile creştine, sociale şi economice, fiindcă toate sunt îngemănate pe drumul vieţii.

- Era o înţelegere tacită între intelectualii vremii şi dumneavoastră, preoţii?

- În felul acesta, toţi cei care căutau lumină puteau să vină să găsească lumina Lui Iisus Hristos care luminează oricând. Şi aici, Părintele Constantin Galeriu şi cei care îi eram alături ne străduiam să fim la înălţimea acestei căutări a lumii de atunci.

- Ce credeţi că ar zice Părintele Constantin Galeriu astăzi, văzând ceea ce se întâmplă?

- Dumnezeu să-l odihnească!, dar noi îl simţim prezent în toată vremea. Aici, în biserica noastră, poza lui este prezentă şi vine foarte multă lume în căutarea amintirii Părintele Constantin Galeriu. În zilele noastre, dacă ar fi printre noi, ar zice aşa cum a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Veniţi la mine toţi cei împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi", fiindcă graiul lui era şi înălţător, şi odihnitor. Când începea să vorbească, toată lumea era ca şi electrizată şi stătea câte un ceas în ascultarea cuvântului de propovăduire al Părintelui. Nimeni nu se simţea obosit. Şi toţi se întorceau acasă cu sufletul împăcat şi înnoit de cuvântul pe care-l ascultau.

"Când începea să vorbească, toată lumea era ca şi electrizată şi stătea câte un ceas în ascultarea cuvântului de propovăduire al Părintelui Constantin Galeriu."

- Părinte Nicolae, mai vin tineri, astăzi, la biserică?

- Cu bucurie putem spune că vin. Aş fi bucuros să vină lumea să vadă copilaşii aduşi, la trei-patru ani, de către părinţii lor. Sunt părinţi, copii mici şi oameni în vârstă. Dar pe cei mici nu bunicii îi aduc, ci îi aduc părinţii, care pot să-i poarte în biserică.

- Practic, sunt trei generaţii la fiecare Sfântă Liturghie.

- Este atât de frumos când priveşti, cum privim noi, preoţii, de la Sfântul Altar şi vedem în primele rânduri zeci de copilaşi. Aşa îmi închipui că şi în jurul tronului Lui Dumnezeu sunt îngerii în slujire, după cum sunt copilaşii aceştia care vin aici fără să priceapă încă taina slujbei bisericeşti. Dar vin şi trăiesc sentimentul acesta al sacrului şi ştiu că în biserică trebuie să stea cuminţi, că „aici este Doamne - Doamne". Or, pe aceşti copii nu-i aduc bunicii, ci îi aduc părinţii, deci tineretul, vârsta medie în societatea de astăzi. Prin aceasta, aş putea spune că tinerii sunt conştienţi că nu poţi face nimic fără ajutorul Lui Dumnezeu. Altfel spus, „Copilaşii trăiesc sentimentul sacrului"

- S-a vehiculat şi ideea că aceşti copilaşi aduşi la biserică de părinţii lor ar fi „traumatizaţi" prin simbolurile de cult creştine...

-Numai cei rău intenţionaţi pot spune lucrurile acestea. Fiindcă un copil traumatizat de o astfel de stare n-ar veni să întindă obrazul şi gura ca să primească Sfânta Împărtăşanie, ci dimpotrivă, s-ar feri de ea. Or, ei de mici primesc acest har dumnezeiesc de a percepe fără să priceapă prezenţa divină. Ei sunt atât de deschişi încât de aceea spun eu că sunt ca îngerii care plutesc în jurul tronului dumnezeiesc. De aceea Mântuitorul a zis, atunci când cineva a încercat să-i îndepărteze pe copii de El: „Lăsaţi copiii să vină la mine, că a unora ca acestora este Împărăţia Lui Dumnezeu!" Deci, copiii aceştia din biserică trăiesc o prezenţă dumnezeiască inefabilă. Noi nu putem simţi aşa cum simt ei în puritatea lor. "Oamenii de mici primesc acest har dumnezeiesc de a percepe fără să priceapă prezenţa divină."

- Părinte Nicolae, care ar trebui să fie rolul Bisericii în societatea românească de astăzi?

- Nu pot să spun altceva decât ceea ce spune Biserica, îndeobşte. Biserica este corabia mântuirii, Biserica este locul în care-L găseşti pe Dumnezeu, nu ca formă materială, ci în mod spiritual. Oriunde este o icoană este o prezenţă dumnezeiască. Fiindcă dacă-L vedem pe Mântuitorul, sau pe Maica Domnului sau pe sfinţi, toţi ne evocă o prezenţă dumnezeiască. De aceea este mare lucru să zideşti, să ctitoreşti o biserică. Mântuirea nu este numai individuală pentru că Mântuitorul, când i-a trimis pe apostoli la propovăduire, le-a spus: „Mergând învăţaţi toate neamurile...". Deci, inclusiv neamul românesc care vrea acum să ridice o Catedrală a Mântuirii Neamului.

- De ce avem nevoie de această catedrală? Există multe voci împotriva ei.

- Tocmai pentru asta am şi adus vorba despre ea. Oamenii trec, dar catedralele rămân. Catedralele sunt mărturia a tot ceea ce simte omul ca legătură cu Dumnezeu. Nu se poate manifesta un suflet creştin mai frumos decât prin a aduce şi a construi, a ridica un altar de jertfă şi de mulţumire pentru tot ceea ce a revărsat Dumnezeu asupra noastră.

- Se invocă foarte ferm şi frecvent faptul că avem multe biserici şi puţine aşezăminte sociale, aşezăminte unde Biserica să îngrijească bătrâni, copii şi bolnavi, conform poruncii evanghelice.

- Lucrurile se privesc, iertaţi-mi termenul!, foarte stângist. Adică s-ar vrea ca, în clipa de faţă, Biserica să ofere tot ceea ce nu s-a făcut în decenii de către societatea românească. Or, tocmai aceasta caută Biserica să facă astăzi. Pe de alta parte, „Biserica nu poate oferi tot ce nu s-a făcut în decenii". Biserica este prezentă peste tot în viaţa creştinului şi sub aspectul acesta. Şi o face în spiritul ei de lucru, adică cu dragoste, cu răbdare. Toate la vremea lor se vor împlini. Iată programele prin care lucrează Biserica: unuia îi zice „Alege şcoala!". Acest program luptă împotriva abandonului şcolar. Alt program: „Hristos împărtăşit copiilor", tocmai pentru ca acestora, care au sufletul deschis şi maleabil, să le dea ceea ce în general nu le dă societatea. Biserica se îngrijeşte de cei tineri, îi îndeamnă să-şi întemeieze viaţa de familie pe Sfânta Taină a Cununiei, pentru a întări legătura dintre bărbat şi femeie - baza societăţii, piatra pe care a pus-o Iisus Hristos la temelia societăţii. Or, spiritele contrarii tocmai aceasta caută să imprime vieţii tinerilor - un mod de a trăi fără o responsabilitate, fără o legătură. În momentul în care se întemeiază o familie prin Taina Cununiei, responsabilitatea fiecăruia este subliniată de legământul pe care-l fac prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce.

- Cât mai cotează acest jurământ, Părinte Nicolae? Fiindcă mulţi dau impresia că se cunună la biserică doar pentru că este un obicei străvechi.

- Pregătirea aceasta o face duhovnicul, pentru fiecare, respectiv conştientizarea legăturii pe care se bazează Cununia, făgăduiala făcută înaintea Lui Dumnezeu. Ca orice jurământ, poate fi şi încălcat, dar ferească Dumnezeu să se întâmple aşa! Biserica nu doreşte să se ajungă la această situaţie şi tocmai pentru aceasta este nevoie de pregătirea creştină a tineretului, începând cu copiii, pentru a-şi da seama de responsabilitatea socială pe care o au. Unde lipseşte responsabilitatea moral-creştină, acolo sunt desconsiderate şi toate celelalte angajamente sociale - respectul celui care-ţi vine în faţă, în orice situaţie ai fi, respectul pentru agoniseala fiecăruia. Şi dacă ar fi puternic imprimate în viaţa socială principiile creştine, şi-ar aduce aminte fiecare de poruncile pe care Dumnezeu Le-a dat lumii, prin Moise, întărindu-le prin Mântuitorul Iisus Hristos: să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu faci mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău. Ei bine, dacă acestea ar fi respectate, ar mai fi atâtea rele astăzi? Mass-media e plină de aceste aspecte negative din viaţa socială a oamenilor.

"Unde lipseşte responsabilitatea moral-creştină, acolo sunt desconsiderate şi toate celelalte angajamente sociale."

- Mulţi spun că mass-media cultivă neliniştea în rândul românilor. Sunteţi de acord cu această abordare?

- Aici este în funcţie de prisma sub care priveşti. Dacă ceea ce vezi sau citeşti în mass-media îţi inspiră o teamă de a nu face lucrul acela rău care a fost prezentat, atunci iei partea bună. Dar dacă te inspiri ca să faci ce-au făcut rău şi alţii, atunci cu adevărat este negativă influenţa presei. Ne place să credem că nu acesta este scopul pentru care sunt difuzate astfel de aspecte negative...

- Formează sau deformează presa de astăzi, în viziunea dumneavoastră?

- Eu socotesc că are un rol formativ. Dacă se spune că este a patra putere în stat este oarecum real. Într-o societate cu o bază morală şi civică ridicată, toate acestea ştiri negative n-ar fi decât material informativ. Dar dacă se îndepărtează religia din şcoală şi nu-i mai înveţi pe copii frica de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, atunci sigur că aspectele negative vor fi mai puternic receptate. Ei le vor lua ca exemplu, iar caracterul formativ al mass-media nu îşi atinge scopul.

- Părinte Nicolae, care credeţi că este cauza principală a agresivităţii din România zilelor noastre?

- Este un răspuns foarte greu pe care trebuie să-l dau: lipsa educaţiei moral-religioase. Dacă această educaţie ar fi promovată sub toate formele şi în toate locurile, atunci cu siguranţă aspectul vieţii sociale ar fi cu totul altul.

- S-a invocat în dezbaterea publică faptul că moştenirea noastră bizantină ar fi un impediment major din punct de vedere politic şi istoric pentru România. Ar fi fost mai bine pentru noi, ca popor latin, să fim de confesiune romano-catolică?

- Ştiţi, pe vremuri exista un dicton latin care zicea: „Cuius regio, eius religio" (Religia este a celui care domină). În zona mea de origine, tendinţa Imperiului austro-ungar era să facă o trecere a românilor la confesiunea casei imperiale domnitoare. Noi, ca români, ne-am născut creştini şi ortodocşi şi, până la momentul anului 1700, atunci când habsburgii au căutat să impună o religie a statului, întregul neam românesc, deşi era divizat politic în provincii, era un monolit sub aspectul spiritual-religios. Toţi erau creştini şi ortodocşi. De aceea, în partea mea de origine, bunăoară, dacă-l întrebai pe un român de ce religie era, îţi răspundea: „De lege românească". Şi legea românească era Ortodoxia. Deşi partea Ardealului era mai puţin influenţată de atmosfera bizantină, Biserica Ortodoxă a trăit acolo foarte puternic şi a ţinut neamul românesc unit. Sufletul îşi caută locul de trăire spirituală acolo unde se simte bine. Or, starea spirituală a românului nu este cu influenţe bizantine, ci cu influenţele Ortodoxiei. Românii din Ardeal se simţeau bine în Biserica Ortodoxă. Unii au preferat să fie omorâţi sau să fie închişi pentru credinţa lor decât s-o schimbe - aşa cum a fost ţăranul Nicolae Oprea de la Săliştea Sibiului, care a mers cu jalba la împărat de trei ori şi care şi-a pierdut viaţa în temniţă.

- Am fi avut alte şanse istorice dacă am fi fost romano-catolici?

- Eu nu cred. Fiindcă, din punct de vedere religios, mântuirea vine de la Dumnezeu, nu vine de la oameni. Şi rânduiala vieţii noastre tot de la Dumnezeu este. Orice încercare este dată pentru a fi depăşită şi de aceea creştin-ortodocşii din Ardeal au înfruntat şi prigoniri pentru a-şi păstra religia.

"În partea mea de origine, dacă-l întrebai pe un român de ce religie era, îţi răspundea: „De lege românească"."

- S-a stins, în vara anului trecut, şi Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii de la Techirghiol. Se închide generaţia marilor duhovnici români?

- Ferească Dumnezeu! Această generaţie de duhovnici bătrâni, care au ilustrat Biserica noastră Ortodoxă nu a fost ultima generaţie. Dacă au ajuns să fie atât de cunoscuţi, este o bucurie pentru biserica noastră. Eu m-am simţit foarte apropiat de mulţi dintre aceşti Părinţi. Bunăoară, înainte cu ceva vreme de a muri Părintele Arsenie Papacioc, am fost şi am stat de vorbă cu dânsul. M-am bucurat de amintirile pe care le-am avut împreună. Pe Părintele Adrian Făgeţeanu l-am văzut la 8 septembrie anul 2011, cu 20 de zile înainte de a muri. Ei nu au încheiat şirul marilor duhovnici. Asta ar însemna că s-au închis porţile Bisericii, or porţile Bisericii numeni nu va putea să le închidă vreodată. Vor veni mereu generaţii şi generaţii de duhovnici noi şi aş aminti doar un nume cunoscut - pe Rafail Noica, fiul marelui filosof Constantin Noica, care a ales calea sihăstriei. Dar acesta este stilul bisericii noastre, să-l căutăm pe Avva (în limbă aramaică înseamnă „tată"). Ori Avva nu poate fi decât bătrân. Din pricina aceasta, avem impresia că sunt numai cei pe care i-am cunoscut până acum. Dar sunt şi „nişte Avva" care încă sunt cu barba neagră râde). Avva cel bătrân a plecat, vine Avva cel nou! Pe meleagurile Bisericii, toţi cei care vor căuta sprijin duhovnicesc vor găsi un Avva.

- Aţi fost un apropiat al Părintelui Arsenie Boca. Ce vă amintiţi în legătură cu el? Toate această aură din jurul marilor noştri duhovnici este şi din faptul că au suferit mult în temniţele comuniste. Aşa cum ştiu că şi dumneavoastră aţi suferit. Părintelui Arsenie Boca îi spunea torţionarii „vrăjitorul" pentru că avea o rugăciune atât de puternică încât rupea lanţurile cu care era legat.

- Ştiţi cum spune românul în mod obişnuit? Legendele se nasc din realităţi. Şi tendinţa este, uneori, de a amplifica, dar dedesubtul acestor amplificări există întotdeauna realitatea. Toţi oamenii aceştia au avut o trăire extraordinară. Eu, într-adevăr, am fost foarte apropiat de Părintele Arsenie Boca şi aş putea spune că şi drumul vieţii mele este tot sub... Vedeţi, sunt amintiri care uneori ating coarde de sensibilitate profunde. În vara aceasta am fost la Mănăstirea Prislop, la mormântul său. Ceea ce se vede acolo arată cum trăieşte duhovnicul şi după moarte în sufletul credincioşilor. Mormântul său era plin de flori, era ca o grădină. Or, floarea este o expresie a unui sentiment. Am văzut acolo oameni de toate vârstele, umblând calea de la clopotniţa pe care a proiectat-o Părintele Arsenie şi până la locul unde este îngropat în cimitir. Eu am fost într-o zi de lucru, nu într-o zi de sărbătoare şi era plin de lume. Aceasta înseamnă că expresia dumneavoastră - „aura care s-a creat în jurul Părintelui" - are undeva un temei. Şi n-o să căutăm noi acum să vedem unde este acest temei dar, în mod real, viaţa dânsului a fost o viaţă aleasă, aşa cum a fost şi viaţa Părintelui Constantin Galeriu, şi cea a Părintelui Arsenie Papacioc, şi cea a Părintelui Petroniu Tănase, şi cea a Părintelui Ilie Cleopa, şi cea a Părintelui Adrian Făgeţeanu. Toţi aceştia au căutat să se dăruiască, cum spune „legenda pelicanului" - şi-au rupt din propriul trup ca să-şi hrănească „copiii". Toţi aceşti duhovnici şi-au dăruit din viaţa şi din sufletul lor pentru a hrăni copiii duhovniceşti, ca să-i ridice pe o treaptă spirituală cât mai înaltă.

- Mulţi tineri aleg să părăsească ţara. Ce le-aţi spune acestora?

- Este un fapt real că aici, în Biserica „Sfântul Silvestru", contemporani cu frăţia ta au fost foarte mulţi tineri care căutau o stare de mai bine în afara ţării. Şi acum am o corespondenţă destul de bogată cu cei care au crescut „în Silvestru" şi care acum sunt în Canada, în Statele Unite ale Americii, în America Sud sau unii chiar în Oceania. De aceea, Biserica noastră Ortodoxă şi-a trimis preoţi misionari pentru a-i sprijini sufleteşte pe toţi cei plecaţi. Fiindcă niciunde nu se găsesc în plinătatea lor spirituală aşa cum se găsesc acasă. Unii regretă că au plecat, dar nu se mai pot întoarce fiindcă nu au un temei material aici. Alţii se simt bine acolo fiindcă au ajuns pe locuri de cinste. Unii sunt profesori universitari, sunt minţi luminate. Or, aceştia chiar dacă ar fi avut un temei religios mai puternic, poate tot n-ar fi rămas, fiindcă mirajul unei lumi mai bune este atrăgător.

- Mai degrabă imaginea unei societăţi civilizate...

- Aceasta este ceea ce caută toţi. De aceea, educaţia moral-religioasă ar trebui să fie imperativul vremii noastre. Ca să le dai un temei moral tuturor acelora care se ridică. Ei trebuie să simtă ceea ce-i leagă de morminte, de trecutul neamului acestuia, care a fost aşa de frumos şi de măreţ. Chiar dacă a fost în suferinţă. Aţi văzut acum, la Alba Iulia, ce dezgropări de temeiuri religioase se fac acolo? Românii de cândva pot fi proiectaţi în viitor numai printr-o educaţie moral-religioasă. Prin urmare, "educaţia moral-religioasă ar trebui să fie imperativul vremii noastre!..."

Acum, in finalul acestui dialog şi interviu de suflet, ştiind aşadar, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Nicolae Bordaşiu este un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, neaducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!... Dar, „noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămânem”!...

În încheiere, eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Parintele Profesor Nicolae Bordaşiu – mare personalitate a spiritualităţii noastre româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând de a avea posibilitatea să-mi exprim, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu la acest ceas aniversar când îi doresc să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...

Stelian  Gomboş