Interviu cu Domnul Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu

“În măsura în care, în viața zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu, viața lor are profunzime, căci are sens”...

Interviu cu Domnul Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu – Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

Domnul Prof. Univ Dr. Ilie Bădescu s-a născut în data de 09.05.1948, în localiteatea Luncaviţa din judeţul Caraş Severin şi este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române din anul 2002.

În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunităţi şi dezvoltare rurală.

Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009).

- Hristos a Înviat!Stimate Domnule Profesor, în primul rând permiteţi-mi să vă mulţumesc, în mod special, pentru faptul că aţi acceptat să-mi acordaţi acest interviu, în al doilea rând, pentru că ne aflăm în preajma zilei dumneavoastră de naştere (9 mai), daţi-mi voie să vă felicit în, în mod deosebit, şi să vă adresez un cincer şi călduros "La Mulţi, Fericiţi şi Binecuvântaţi Ani!", iar în al treilea rând, vă rog frumos, să-mi spuneţi dacă noi, astăzi, mai trăim într-o Românie profundă, creştină, spirituală şi autentică sau avem parte numai de-o Românie superficială, obosită, plictisită, saturată, blazată şi resemnată?...

- Adevărat a înviat! Domnule Gomboş, mai întâi vă adresez smerite mulțumiri pentru urările de sănătate.

Mă întrebați dacă România mai are profunzime ori, copleșită fiind de forțele „declinului”, s-ar afla astăzi într-o derivă spirituală cu semnele ei cele mai reprezentative: oboseala și resemnarea, incoerența și neîncrederea.

Chiar întrebarea dumneavoastră cuprinde răspunsul. România are această îndoită înfățișare: este profundă fiindcă este creștină, adică trăitoare de Dumnezeu, dar, România prezintă, totodată, și semne de oboseală socială spre pragul amenințător al resemnării.

În măsura în care, în viața zilnică a fiecăruia triumfă trăirea în Dumnezeu (Iisus Hristos le spune ucenicilor: „Eu sunt adevărul, calea și viața”), viața lor are profunzime căci are sens.

În măsura în care viața noastră cea de toate zilele este vidată de sens, adică fără de Dumnezeu, ea devine searbădă, rătăcitoare, aidoma unui ahasver damblagit, cumulând oboseală, resemnare și plictis, această nenorocită pâclă prin care se anunță triumful atotstăpânitor al morții.

Acolo unde nu este Dumnezeu în miezul faptelor noastre, al vieții de fiecare zi și clipe, acolo este vidul existențial, vidul de sens al vieții și toată zbaterea noastră se preschimbăîntr-un zbucium istovitor, care aduce peste fața societății semnele oboselii, o frică difuză, neasumare de sine, adică o periculoasă criză identitară.

Profeții modernității (o serie de nume ilustre, precum Spengler, Nitzsche, Dostoievski, Tocqueville, Comte, Toynbee, Huxley, Eminescu al nostru, Kierkegaard, Heidegger, Pr. Seraphim Rose etc., ca să nu adăugăm profețiile marilor duhovnici ai Bisericii creștine) ne-au avertizat asupra ascensiunii forțelor nivelării (cum le numește Kierkegaard) și ale nihilismului. Kierkegaard și după el Baudrillard au lansat teoria nivelării și a esenței nihiliste a epocii postmoderne. Huxley pe urmele lui Nietzsche a nuanțat teoria statului magic, prin care ne descoperă o față neașteptată a controlului prin forțele hedonismului, ale erotismului anarhic, confirmând curentul profețiilor psihiatrice ale marilor psihanaliști moderni.

Pe acest fundal înțelegem esența războaielor spirituale în care au fost aruncată lumea și, mai ales, popoarele creștine.

Dacă ținem seama de faptul că România nu este ocolită de războiul contra terifiantei forțe a nihilismului postmodern, dar și cu ideologia „corectitudinii politice”, înțelegem repede că poporul român face parte din frontul celorlalte popoare creștine care apără familia, biserica, patriarhalitatea, moralitatea simplă, tradiția, înfrânarea sexuală, patriotismul, naționalitatea, capitalismul organic nu cel anarhizant și devastator, autoritatea etc.

Toate acestea sunt semnale că România se află pe frontul războiului duhovnicesc dintre „linia sistemului” și „ordinea proniatoare a creației”.

Când această luptă se va stinge, adică dacă ar ațipi forțele organice ale marii defensive spirituale, pe plaiurile noastre vor fi triumfat plictisul, oboseala morală, nihilismul, viața vidată de sens căci va fi fără de Dumnezeu și atunci vom putea pune concluzia morții unui popor.

Puținii credincioși ai lumii ar putea să spună atunci, Dumnzeu să-i ierte pe români: au făcut și ei ce-au putut la vremea chemării lor.

Dar eu cred în destinul acestui popor fiindcă, precum spune Pr. Arsenie Boca, destinul este ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu nu-i lasă pe cei ce-L cheamă.

Românii de astăzi, în ciuda atâtor necazuri colective, sunt trăitori și chemători de Dumnezeu. Deci putem spune că România esențială este o Românie, profundă, creștină, încă luptătoare.

- Domnule Profesor, ce anume a caracterizat evoluția societății românești în ultimii douăzeci și şase de ani?

- La scară europeană, intervalul la care vă referiți pare marcat de o ciocnire radicală între forțele păcii sociale (ale unui nou consens european) și forțele ciocnirilor, care  luptă pentru „hegemonie culturală” ca instrument al strategiilor subordonării.

Forțele ordinii europene se înfruntă cu forțele subordinii (și implicit ale dezordinii) europene.

Acesta este cadrul în care devine inteligibilă și drama poporului român, ca să folosesc o cunoscută sintagmă a lui Nicolae Iorga.

Primul aspect al acestei perioade este tocmai o astfel de ciocnire, războiul României profunde cu forțele nihilismului, ale nimicirii, deopotrivă spirituale și de neam, adică ființiale.

Și ca să nu fiu acuzat de vreo viziune defetistă, voi preciza că această teorie a războiului multisecular nu-mi aparține mie ci, pe linia profeților erei moderne, pe care tocmai i-am citat, unui celebru savant american, S. Huntington (ca să nu amintim numele lui A.Toynbee). El delimitează tipologic, la scara lumii, două cicluri războinice consecutive, care însoțesc toată epoca modernă și postmodernă:  războiul universal al ideologiilor și războiul civilizațiilor, pe acesta din urmă nuanțându-l când vorbește despre ciocnirea forțelor anti-identitare cu cele identitare chiar pe scena Americii.

La războiul acesta de fundal, destul de accentuat în spațiul românesc, avem, ca într-un ecou absurd, o mare operațiune pe care destui analiști o încadrează în tipologia războiului economic, fiindcă, în România, această operațiunes-a finalizat printr-o economie devastată, o brutală lichidare a industrialismului românesc, moștenit de la epoca anterioară.

Înlăuntrul aceleiași operațiuni distingem și incredibilaagresare a sistemului laburist național (atestată de groaznica deprofesionalizarea muncii naționale prin dispariția unor corpuri profesionale întregi și prin emigrație pentru muncă, ambele fiind consecința dezindustrializării rapide asemănătoare unei adevărate deflagrații nucleare),acompaniată, paradoxal,de o bizară ofensivă inhibitorie asupra forțelorcapitalului național.

Acest război atipic (unii specialiști îl numesc „război social”) a fost acompaniat de unul, tot de fundal, cu linia culturală a poporului român: personalități, opere, monumente, simboluri tradiții, eroii, sfinții și martirii acestui neam etc., au devenit ținta unei operațiuni deconstructive de mare amploare.

Aceste războaie secunde pot istovi forțele vitale ale generațiilor active ale unui popor, chiar dacă spiritualicește asemenea ciocniri nu au cuvântul decisiv.

- Domnule Profesor, eu cred că la ora aceasta se duc două războaie: unul, să zic, economic, și un altul la nivelul minții, al iluziei, adică se întreține iluzia – pentru că pe ea se bazează încă exploatarea. Altfel omul s-ar opri, dar nu o face pentru că este iluzionat să creadă în continuare că lucrurile funcționează. Există criza de care ne spuneți dumneavoastră, pe care Dumnezeu o pune în lume, în sensul că omul se vede subjugat de toate forțele acestea, dar în același timp se propagă în continuare iluzionarea prin media, prin divertisment, prin toată nebunia aceasta a desfrânării care circulă, ca să meargă mai departe orbește într-o direcție sinucigașă, la capătul căreia nu se află nimic…

- Ați remarcat o latură esențială a acestui război spiritual.Pentru ca omul, mai ales tinerii, să creadă că totul funcționează este îndrumat spre țarcul a două subculturi evazioniste: o subcultură agreată de statul magic postmodern, a distracțiilor, a infuziilor de erotism anarhic, a pornografieietc. și o subcultură a manipulării prin strategii discursive persuasive țesute în jurul unui surogat ideologic penibil, bazat pe falsul intelectual al unui inventat conflict dintre forțele progresului și așa numitul nou curent reacționar, susținut, chipurile, de grupul „reacționarilor” (naționaliști, neolegionari, protocroniști, ortodoxiști, dughiniști etc.).

Tineretul este ademenit în chip viclean să intre în acest război contra reacționarilor ca să apere nu se știe ce, fiindcă în toată această operațiune i se inoculează minciuni, sunt aruncate stigmate în media, prin care sunt insinuate amenințări spectrale la adresa noii ordini fiind inventați „noii dușmani ai ordinii europene”, ceva similar cu ceea ce legifera cunoscuta lege comunistă a anilor 50, care, incrimina țărani, vechea burghezie și întreaga intelectualitate organică a țării sub binecunoscuta încadrare în categoria de „dușmani ai orânduirii sociale”.

Cu această încadrare au fost aruncați în pușcăriile comuniste tatăl meu și fratele meu la începutul anilor 50, deținuți politici între miile de deținuți politici din satele Banatului de munte (cu toate că înainte de război nu fuseseră membrii nici unui partid politic, doar întrucât au făcut parte din rețeau de rezistență din munții Banatului).

Din aceiași rădăcină iese și actualul discurs menit să inventeze adversari ai noii ordini postdecembriste, devenind astfel text persecutor (întemeiat pe minciuni ticăloase, pe delațiune și denunț, al căror unic scop este să transforme frica în forță inhibitorie).

Pentru români și nu numai pentru ei, războiul cu forțele care ies dintr-o întunecime a istoriei postmoderne (adică din cumulul netrăiriiseculare de Dumnezeu, al uitării de cele divine și chiar al refuzului lui Dumnezeu), numite cu termeni aparent neutri, secularizare și ateism, a atins un prag foarte ridicat.

Acesta este războiul de fundal al epocii și savantul american tocmai citat, Huntington l-a teoretizat cu o remarcabilă intuiție, doar că citește eronat semnele sale în cuprinsul unor spații geoculturale, precum acela al Europei centrale.

Forțele care se ciocnesc aici nu sunt confesiunile creștine ale Vestului și ale Estului, cum crede strategistul american (să ne amintim că cei doi întâi stătători ai celor două biserici creștine universale, ortododoxă și catolică, semnau la București un comunicat al păcii, prin care chemau popoarele la pace tocmai când în vecinătatea noastră se putea auzi vuetul bombelor), ci în ciocnire sunt chiar cultura vieții (în și prin care se recompune ordinea proniatoare a existenței) și cultura morții, prin care triumfă forțele care ucid sufletește făptura: nihlismul, indiferența spre „nesimțirea împietrită” (cu sintagma Sf. Ioan Gură de Aur) de Dumnezeu (stingerea memoriei ontologice căci este anihilată amintirea de Dumnezeu).

Războiul contra lui Dumnezeu (atestat de texte celebre ale unor gânditori de pe creasta valului, precum, marxiștii clasici, dar și ale celor din al doilea și al treilea val, Kropotkin, Lenin și Stalin, Lukacs și promotorii doctrinei hegemoniei culturale ca instrument al luptei de clasă, în frunte cu autorul acestei teorii, A. Gramsci) a făcut posibilădesfigurarea chipului divin al omului, desfigurare adeverită de amploare unor fenomene precum: pornocrația, antifamilia, antimaternitatea (cazul Barnevernet care opune puterii sensibile și cu totul fragile a mamei, forța abstractă, masivă și oarbă a unei instituții suprastatale, ori transtatale, este grăitor) etc.

Istoria veacului tocmai apus consemnează momente groaznice ale acestui război, precum este cel memorat în istoria neagră a Europei centrale și de răsărit printr-o inițiativă ca cea a lui Lukacs numită „Terorism cultural”.

În anul 1919, sub scurtul intermezzo al regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, Lukacs a inițiat cunoscutul program de educație sexuală (examinat într-o carte strălucită a unui filosof creștin american recent) în școlile ungurești, bazat pe teme precum: „iubirea liberă, raporturi sexuale neîngrădite, irelevanța religiei, lupta contra codului familiei burgheze, împotriva monogamiei” (l-am citat din memorie pe cuncoscutul autor american care ne-a oferit istoria ascensiunii „corectitudinii politice” în Europa și America („femeile erau instigate, ne spune autorul american, împotriva normelor sexuale ale vremii”) etc.
În toate acestea răzbat elementele revoluției sexuale și sunt prefigurate liniile unuia dintre codurile „corectitudinii politice”, care unifică azi forțe intelectuale redutabile la scara tricontinentului căruia totuși istoria îi datorează totodată și cele mai extraordinare victorii ale genului uman în ordine civilizațională.

Forțele corectitudinii politice au intrat astăzi într-o ciocnire finală cu această mununată civilizație euroamericnă ameințându-i tragic fundamentele, echilibrul și șansele de mâine în confruntare cu alte mari provocări care vin dinspre orizonturi nu mai puțin întunecate, pe care, în vechime doar poporul ales le-a cunoscut și a învățat să lupte cu ele.

De la anul 1 al erei creștine a început și ciclul învățătoresc universal prin care popoarele toate pot răzbate la lumina răspunsului salvator, cu condiția să nu-l respingă pe Dumnezeu redevenind autiste precum erau înainte de înomenirea Lui.

Numai în dialogul cu Dumnezeul păcii și al iubirii universale poate un popor să devină „popor universal” după modelul primului popor universal din istorie, poporul Vechiului Testament.

- Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam, acestui popor?

- Mai întâi modelele sfinților lui Dumnezeu. Când fibra istorică a neamului creștin de la Dunărea de Jos era amenințată de forțele întunecate ale infraistoriei unui imperiu care etala o trufie comparabilă doar cu a imperiilor asirobabiloniene, s-au ridicat sfinți creștini comparabili cu cei pe care Sf. Scritpură îi memorează începând cu cartea Macabeilor.

Sfinții martiri mărturisitori Brâncoveni, Constantin Voevod, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache, reprezintă lumina sfințitoare care a străbătut întunericul veacului de la un capăt la altul pentru neamul românesc.

Este atât de copleșitor exemplul Sfinților Brâncoveni că numai elitele ticăloase din istoria politică a acestui neam l-ar putea desconsidera.
Cum să mai îndrăznești să devii limbă la cumpăna acestui neam dacă nu vei fi pregătit precum acești sfinți ai neamului și ai lui Dumnezeu să întâmpini cu spirit de jertfă vitregiile cele mari, care pot aduce chiar primejdia morții tale și a copiilor tăi?!

Dacă nu ești pregătit pentru o asemenea mărturisire să nu îndrăznești să te urci la cârma acestui popor.

În al doilea rând, aș dori să subliniez un lucru îndeobște ignorat, dar foarte însemnat și anume chestiunea modelelor colective. Popoarele învață unele de la altele și lucrul acesta este dovedit în istorie.

Românii cei de sus, mai ales, adică elitele neamului nostru,n-ar trebui să ignore exemplul învățător al unor popoare vrednice, cărora, civilizația europeană modernă le datorează enorm.

Aș așeza în prima linie poporul evreu pentru lecția referitoare la ordinea întemeiată pe forța legământului cu Dumnezeu (un sociolog evreu, D. Elazar a dezvoltat teoria societăților covenantale, dovednind că în temelia procesului constituțional al popoarelor europene și americane, găsim tot forța legământului cu Dumnezeu).

În spațiul european al celui de-al doilea mileniu se cuvine să punem la pragul erei moderne poporul englez cu acel text învățător de valoare extraordinară numit Magna Charta și seria aceasta este confirmată culminativ de istoria devenirii spirituale a poporului american.

Nu doresc să devin eurocentric (și cu atât mai puțin occidentalocentric) și să ignor lecția altor popoare mari și mici, dar nu este spațiul aici să dezvoltăm.

Cert este că aceste învățături și Scriptura toată pot deveni astăzi temelia unei naratologii educative în Școala universală care abia astfel va putea să reunifice diversitatea cu unitatea, religia cu știința, particularul cu universalul.

Îmi imaginez o paideuma enciclopedică fundamentată scripturistic prin care va triumfa unitatea originară care a nutrit spiritul european, unitate cu patru laturi, în fundamentele ei: greco-romană și iudeo-creștină.

- Credeţi că mai avem, astăzi, soluţii salvatoare la îndemână?

- Cu condiția să ieșim de sub dictatura corectitudinii politice și a practicilor care prelugesc textul persecutor al jurisdicției comuniste în textul unor acte normative recente.

Aceasta s-ar lega și de restaurarea libertății acelui spirit cutezător, năvalnic, întreprizător, pe care Keynes îl denumea pintr-o sintagmă ingenioasă, „animal spirit”, referindu-se tocmai la ceea ce este nucelul de forță al întreprinderii capitaliste.

Cred că astăzi spiritul românesc este triplu încercuit, spiritual, economic și politic (în sens de polis, adică de ordine a cetății) și faptul acesta face extrem de improbabilă găsirea și aplicarea soluțiilor bune.

Subiectul însă merită o discuție aprofundată și vă propun s-o amânăm.

- Stimate Domnule Profesor, care este opinia/părerea dumneavoastră faţă de tragedia de la Clubul "Colectiv", cine, unde şi când a greşit sau credeţi că nu este cazul să (mai) căutăm cauze şi vionovaţi ci, mai degrabă, soluţii pertinente şi propuneri concrete?...

- Dacă ar trebui să vorbim de vinovăție, în sens metafizic, am putea spune că acolo este ceva dintr-o vină colectivă, fiindcă aceste spații ale plăcerilor (oferite cu atâta iresponsabilitate în privința securității fizice) sunt produsul cererii noastre: se pare că noi voim aceste locașuri atât de acerb încât ignorăm aspecte ca cele legate de condițiile de securitate.

Cum să lași copiii unui neam pe mâna samsarilor de distracții? Oare n-ar trebui ca distracțiile copiilor noștri să fie o răspundere comună, a familiei, a școlii și a instituțiilor statului? Oare este normal să ne facem că nu vedem, că totul este normal într-un sistem de viață cotidiană în care familia, școala etc. se pot dezinteresa de ceea ce fac copiii când ies pe poarta casei și din incinta școlii? Este normal ca spațiul distracției să fie lăsat în afara ochiului public, a supravegherii colective etc.?

Singura instituție care a avertizat și alarmează permanent asupra primejdiei sciziunii dintre cultura plăcerii și cultura învierii (a sufletului) este biserica creștină.

Oare nu este învățătura Scripturii o strigare de alarmă asupra primejdiei care decurge din această organizare schismogenetică prin care spațiul plăcerilor este rupt de spațiul bucuriilor sufletești?!Să citim, de pildă, doar Levitic 18 ca să culegem învățăturile Vechiului Testament depre care știm de la Iisus Hristos Domnul căNoul Legământ le confirmă împlinitor („N-am venit să stric legea și profeții, spune Mântuitorul. Am venit să le împlinesc”).

Dacă, însă, ar fi să vorbim de vinovați în sens juridic, chestiunea este împinsă jurnalistic într-o zonă relativ confuză, căci sensul juridic al culpei este legat de două criterii: intenționalitatea (latura subiectivă, cum spun juriștii) și fapta (latura obieectivă) dimpreună cu legătura lor cauzatoare.

Însă nimeni nu poate dovedi că acolo ar fi existat o intenție criminală (deși asumpții de acest gen nu lipsesc, dar nu există dovezi).

Așa încât, pentru a evita tragedii de tipul acesta și de orice alt tip, s-ar cuveni să revenim la acel ciclu învățătoresc care îmbină sociatria (societatea vindecătoare) cu eclesiatria (biserica vindecătoare) ca fundamente pentru căutarea unor soluții temeinice, de rezidire fundamentală a modelelor de viață.
Tragedia acelor familii care și-au pierdut copiii la Colectiv este cumplită și n-are cum să nu fie o durere sufletească comună (numele acelui restaurant este mai mult decât simbolic și este bine să ne amintim neapărat cuvintele Mântuitorului, referindu-se la cei „optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis.

Gândiţi, oare, îi întreabă Iisus pe cei ce-L ascultau, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu va veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca, 13, 4-5).

- Peste doi ani (în 2018) vom aniversa/comemora 100 de ani de la Marea Unire. Dumnevoastră cum credeţi că ar fi bine şi oportun să ne pregătim pentru această mare sărbătoare naţională?

- Prin „dezvelirea/inaugurarea” (citește: târnosirea) celui mai reprezentativ monument al unui neam creștin: Catedrala mântuirii sale.
Finalizarea acestui proiect care a frământat mintea și inima celor mai însemnate segmente ale elitelor neamului nostru, în frunte cu monarhia legitimă a acestui neam, cu gestul regelui Carol I, și terminând cu ofranda de jertfă a sfinților creștini ai închisorilor din imperiile păgâne.

În Cartea Levitic 25 și 26, Dumnezeu stabilește pentru poporul Său două rânduieli, care s-au transmis, prin frământătura practicilor constituționale, la toate popoarele cu fundament iudeo-creștin, și anume rânduiala jubileului și dreptul divin al autohtoniei. Autohtonia, deducem de acolo, este un drept și o poruncă divină.

Nimeni nu se poate înstăpâni cu drept de autohtonie (de proprietate identitară) asupra pământului moștenit de la Dumnezeu decât poporul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta (lucru adeverit de perenitatea neamurilor pe pământul moștenirii lor).

Autohtonia este, iată, rod al legământului divin, drept sacru al poporului și poruncă divină.

Aceste înțelesuri s-au transmis în constituțiile covenantale sub formula principiului care statuează caracterul sacru al țării și al raportului cu patria.
Țara este sfântă pentru poporul așezat acolo prin voia și adeverirea lui Dumnezeu.

Această adeverire divină este îndoit atestată de seria de martiri și eroi ai neamului, adică de cei ce și-au jertfit viața pentru țară spre a confirma astfel temeinicia legământului divin al autohtoniei.

De aici și legătura intimă dintre dreptul autohtoniei și instituția Jubileului. Jubileul este anul în care poporul îl sărbătorește pe Dumnezeu în țara pe care Dumnezeu i-a dat-o lui moștenire.

Sărbătoarea Jubileului este, așadar, implicit amintirea de martirii și eroii unui neam, ca despre cei ce-au întărit mărturia divină cu mărturia sângelui propriu, adică tocmai cu prețul jertfei de sine pentru țară.

Aceștia se rânduiesc între sfinții lui Dumnezeu, cu nume și fără de nume.

Nimic nu poate fi mai lămuritor și mai deplin pentru sărbătoarea jubileului decât comunitatea poporului adunat în biserica lui Dumnezeu.

Unitatea dintre dreptul de sorginte divină al autohtoniei și instituția Jubileului îmbracă, iată, forma catedralei în care poporul rememorează intervenția mântuitoare și mărturisitoare a lui Dumnezeu.

O asemenea catedrală întrunește cele trei atribute: loc de adunare a poporului ca să-l mărturisească pe Dumnezeu Salvator, cadru al amintirii permanente de Dumnezeu și cadru al slăvirii Sale la ceasul jubileului de către poporul așezat de către Dumnezeu pe pământurile moștenrii sacre, pe care Constituția le denumește țară și patrie.

Țara și patria sunt porunci divine pentru generațiile succesive ale unui popor.

Catedrala Mântuirii Neamului, așadar, este împlinire de învățături biblice integrale, adică deopotrivă ale Vechiului și ale Noului Testament, ca unică împlinire a sintezei dintre autohtonie și instituția jubileului, ambele fiind rod al lecției divine.

Serenitatea poporului care-L mătrurisește pe Dumnezeu și se hrănește sufletește din pacea, iubirea și credincioșia Sa îmbracă forma catedralei, adică a unității desăvârșite a poporului cu Dumnezeu.

În afara acesteea autohtonia devine incertă și jubileul se preschimbă în simplă și devastatoare idolatrie.

A-ți mărturisi eroii și martirii în afara mărturisirii de Dumnezeu este van și fără de rodnicie sufletească.

Înfățișarea Catedralei mântuirii neamului la ceasul jubileului este însăși fotografia sufletească a poporului înzestrat de Dumnezeu cu darul autohtoniei. 

- În altă ordine de idei, ştiu că aţi scris, la un moment dat, între multe altele, un veritabil studiu antropologic la adresa operei filosofice a Domnului Mihail Diaconescu. Ce anume v-a determinat să publicaţi acest material?

- Literatura lui Mihail Diaconescu a fost pentru mine un prilej de verificare a ideilor mele de antropolgie și sociolgie creștină.
Literatura sa oferă un tablou al unui neam cu dimensiune creștină și nici un istoric al literaturii acestui neam n-ar trebui s-o ignore dacă este onest cu titulatura cărții sale de istorie a literaturii naționale.

- Stimate Domnule Bădescu, cum analizaţi/abordaţi şi apreciaţi dumneavoastră toată această campanie fulminantă, din ultima vreme, concentrată şi concertată sau purtată împotriva Bisericii, în special împotriva Bisericii Ortodoxe Române, şi, îndeosebi, împotriva finanţării acesteia cu bani publici/fonduri de la Bugetul de Stat şi, mai ales, împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului (a se vedea, în acest sens, (şi) recentul videoclip - manifest al trupei "Taxi", cum explicaţi tot acest fenomen?

- Cei ce se fac piatră de poticnire în fața terminării catedralei până la ceasul jubileului sunt cei ce nu se pot bucura, ba chiar se tem de bucuria poporului mărturisitor de Dumnezeu pe pământul dat lui spre moștenire prin dreptul autohtoniei.

Ei vor un Jubileu fad, fără de vlagă fiindcă este fără de Dumnezeu, ei vor un popor ațipit, cu memorie adormită și fără de glas ca să nu se ridice spre ceruri la ceasul jubileului său cuvintele de slăvire ale Psalmului 150: „Lăudați-L pe Domnul întru Sfinții Lui, lăudați-l întru tăria puterii Lui; Laudati-L pe El in glas de trambiță; laudati-L pe El in psaltire si in alauta. Laudati-L pe El in timpane si in hora; laudati-L pe El in strune si organe. Laudati-L pe El in chimvale bine răsunatoare; laudati-L pe El in chimvale de strigare; toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps 150: 1-5).

Argumentul economic este penibil, dacă ținem seama că panseluțele din sectorul I al Bucureștilor au costat în ultimii 3 ani40 de milioane de euro, aproape de costul Catedralei.

L-am întrebat pe unul dintre foștii primari ai acestui sector, un excepțional sociolog și creștin, Dr. Gherasim Vasile, dacă informația aceasta este veridică și mi-a confirmat. S-a revoltat cineva contra panseluțelor?

Probabil că sunt necesare, nu-mi dau seama și nu judec, dar totuși fac comparația ca să pot înțelege cât de veridică este argumentația acestor vajnici apărători ai banului public.

În ultimul Raport al Curții de conturi aflăm că în ultimii patru ani s-au cheltuit numai pentru spațiile verzi ale capitalei 600 000 000 euro, adică prețul a zece catedrale.

Este evident că nu grija pentru banul public îi mână pe cei ce-ar voi să stopeze ridicarea Catedralei, ci cu totul altceva, un alt impuls: neliniștea aceluiași demon mut care schimonosea făptura nevinovată a tânărului din cunoscuta pericopă evanghelică.

Dar să judecăm lucrurile și de pe un alt versant: statul turc este dispus să finanțeze din banul public o moschee pe un teritoriu străin, de proporții grandioase.

Și atunci, cum ar putea statul român, zidit pe impozitele și taxele majorității creștine a acestui popor să refuze un proiect care vine cu valul său de lumină din adâncul veacului spre tărâmul cel izbăvitor pentru toată făptura acestui popor.

Să admită guvernele României o ordine sud-est europeană în care triumfă o politică de stat ca aceea de la Ankara și aici pe malurile Dâmboviței să-și facă panou de identitate din videoclipul manifest al trupei „Taxi”?

Oare domnii aceștia care se revendică dintr-o grupare alcătuită după norme și criterii „estetice” nu simt urâciunea mediocrității?
Adică să merite comunitatea concetățenilor noștri musulmani o biserică (foarte bine că o vor și o vor avea prin banul public al Turciei), iar comunitatea românilor să se poticnească de mediocritatea sentimentală a zeflemelei noastre bacanice?

- În schimb se va construi o moschee în Bucureşti, cum vedeţi/întâmpinaţi acest lucru/fapt?...
- Orice locaș de cult este expresia nevoilor unei comunități și, în condiții normale, un astfel de lăcaș se ridică din mediul de credință și străduințe al acelei comunități, nu din afara lui. Și nimeni n-ar trebui să se opună dreptului unei comunități de a-și practica credința, religiozitatea.

Cred că și concetățenii noștri au drept neîngrădit la biserica lor, dacă aceasta iese din frământătura credinței și a nevoilor lor eclesiale.

Proiectul despre care vorbiți are însă o particularitate, pe care nu putem s-o ignorăm: iese preponderent din inițiativa unui stat vecin, pe linia unei negocieri între state care se declară laice, adică separate de biserică.

Acesta este un lucru nou, și diplomația bisericească ar trebui să-l examineze cu mai multă atenție.

Când un stat laic are o asemenea inițiativă ea denotă un substrat pe care diplomația laică ar trebui să le examineze și ea în profunzime, indiferent de deznodământ, adică chiar dacă o asemenea clădire se va ridica, așa cum s-a convenit între președinții celor două state.

Mai trebuie făcută o distincție între acordarea unui spațiu (unui loc) pentru ridicarea clădirii cu destinație religioasă și acordarea unei autorizații în acest scop.

Dacă pentru o clădire laică procedurile de autorizare sunt clare, pentru clădirile speciale, procedurile sunt destul de confuze. Și nu este vorba doar despre niște punctaje elaborate adhoc de o comisie.

Este vorba despre cunoașterea istoricului relației româno-turce în această chestiune, despre faptul că un spațiu dat este deopotrivă național și comunitar, deci trebuie consultată și comunitatea lărgită și obligatoriu chestiunea trebuie abordată în cadrul unui plan urbanistic al Bucureștiuluietc.
Pentru aprobarea unui loc destinat unei catedrale, de exemplu, (pe care l-au inclus toate „peisajele” urbanistice istorice semnificative ale Bucureștiului) și pentru a se autoriza ridicarea catedralei mânturii neamului au fost necesari 200 de ani, iar astăzi când zidirea ei a început deja s-a stârnit o furtună împotriva ei.

A doua ciudățenie este că în tot acest proces, cele două biserici au avut o poziționare mai degrabă consultativă, ceea ce iarăși este curios.
Probabil că, așa cum în negocierile economice, sunt lăsate companiile să negocieze, tot astfel în relațiile inter-religioase ar trebui să negocieze bisericile.

În fine, nu trebuie ignorată nici conjunctura actuală, când în Turcia este concentrată o uriașă diaspora din țările de conflict ale Orientului Apropiat, pentru care un centru religios oriunde ar fi poziționat poate deveni totodată un centru de gravitație spirituală.

O dezbatere serioasă a chestiunii nu înseamnă o negare, cum se vor grăbi unii să conchidă, ci o rezolvare organică, fără fisuri care ar face loc abia acestea, unui lung proces de exagerări, dispute spre tensiuni artificiale, dar nu mai puțin grave etc.

- Domnule Profesor, schimbând puţin, registrul discuţiei noastre, aş vrea să vă întreb care este viziunea/opinia dumneavoastră faţă de fenomenul migraţiei în Europa?

- Migrația face parte din strategia salvatoare a corpului social al muncii naționale într-o economie devastată de… „reforme” și restituiri incontinente.
Migrația este expresia inițiativei muncii în fața neputinței capitalului național.

Prin trecerea avuției naționale în proprietatea privată a statului, începând cu legiferările anilor 1990-1993, s-a creat baza reformelor oligarhice care au ignorat deopotrivă capitalul și munca, inițiind un tip de capitalism anarhic și o periferializare rapidă a României, mai rea decât toate periferializările istorice ale României.

În aceste condiții s-au făcut privatizările care au condus la dezindustrializarea masivă, economic mortală, a României și astfel s-a creat conjunctura unei migrații pentru muncă, care a lovit sistemul muncii naționale ca un țunami, în valuri consecutive și tot mai înalte.

Aceasta a fost strategia survivalistă care nu are doar o față negativă ci și una pozitivă fiindcă o vreme tocmai veniturile migranților, așa numitele remitențe, au asigurat echilibrul de cont curent al României.

Anul acesta, însă, deja „profitul extras din România a fost mai mare decât sumele trimise acasă de migranți”, cum ne informeză un analist de la o binecunoscută foaie economică. Acest dezechilibru atinge 339 milioane euro în balanța de plăți a României, aflăm de la același analist.

Prin urmare strategia migraționistă nu mai poate servi ca soluție de avarie pentru o economie sufocată de mecansime birocratice, supra-reglemntată, hiperfiscalizată, cu antreprenori intimidați de sistemele unui control excesiv, amănunțit, inhibitor etc.

Nu voi face alte considerații, dar voi preciza că o economie se poate relansa în condiții și cu mecanisme de drept restitutiv nu represiv, fiindcă totuși, tehnica de reglementare a dinamicii economiilor este piața și intervenția inteligentă a statului și nicidecum intervenția supra-acentuată și arbitrară.

Dar aceasta este o altă discuție care nu intră în problematica interviului de față.

- Dar faţă de persecuţia sângeroasă a creştinilor din Orientul Mijlociu?

- Aceasta arată cât de grav poate fi efectul decreștinării statelor europene, care nu includ pe agenda lor asemenea chestiuni, precum este cea referitoare la apărarea comunităților creștine de pretutindeni.

Chestiunea este abordată cel mult la capitolul drepturilor omului, unde mecansimele de intervenție și de protecție sunt totuși fragile.

Oare de ce nu vor reprezentanții statelor europene să învețe de la britanici lucrul acela de toată prețuirea și admirația a unui model de întâietor al statului, precum este regina, în jurul chipului căreea citim aceste cuvinte neșterse de nici o insurecție modernistă: defensor fidae christianae?!

Persecuții ca cele de azi ale creștinilor din Orientul Apropiat arată o față neașteptată a războaielor religioase de mâine, care nu pot fi stopate decât prin refacerea sistemului defensiv al civilizației creștine, care cunoaște strategiile organizării păcii pe temeiurile unor structuri deschise, adică ale ordinii bazate pe iubire și pe respectarea celuilalt.

Fără restaurarea unității statului cu biserica și deci fără de asumarea fundamentului creștin al civilizației euro-americane, persecuțiile creștinilor din Orientul Mijlociu vor continua ba chiar vor fi escaladate fiindcă acolo, precum ne arată doctrina ISIS (statului islamic), singurul răspuns la opțiunea creștină este suprimarea, persecuția, etnocidul „neamului creștin”.

- Stimate Domnule, Profesor Ilie Bădescu, acum în încheierea acestui fructuos şi folositor/ziditor dialog, în calitatea dumneavoastră de fiu/membru al Bisericii, ne puteţi spune câteva cuvinte (şi) despre apropiatul/viitorul Sinod Panortodox?...

- Viitorul Sinod Panortodox este de o importanță cu totul excepțională fiind unul dintre testele la care Dumnezeu cheamă bisericile ortodoxe după atâta vreme de nevedere față către față și după atâtea provocări ale istoriei care a împins popoarele Europei într-un curent primejdios de îndepărtare de Dumnezeu numit secularizare.

Sinodul Panortodox va fi un prilej de recapitulare a corpusului teologic trăitor pe care pleroma Bisericii nu l-a pierdut niciodată, orice-ar fi făcut „urmaşii tronurilor” Sfinţilor Părinţi, după cum va fi un prilej de prespălare a instituției de orice impuls „împărătesc” și totodată un prilej de recapitulare a corpusului de învățături creștine referitoare la familie, la relația cu lumea neortodoxă etc.

Un astfel de Mare Sinod se petrece, să nu uităm, la 12 secole după cel de-al șaptelea sinod ecumenic, adică la 12 secole de „inactivitate sinodală panortodoxă”, cum se exprima cineva.

În plus, persecuția creștinilor în Orientul Apropiat este de natură să facă din acest mare sinod ecumenic panortodox un răspuns neîtârziat la chemarea Duhului proniator al lui Dumnezeu pentru sfinții Lui.

Ofensiva unor instituții laice suprastatale împotriva familiei, a maternității etc., confuzia procesului constituțional european în materie de asumare a fundamentelor iudeo-creștine ale Europei Unite sunt alte somații din lume pentru urgența unui Sinod Panortodox preconizat a se ține de ziua Cinczecimii, în iunie anul acesta. 

- Vă mulţumesc foarte mult, Stimate Domnule Ilie Bădescu, pentru acest consistent/substanţial şi pertinent interviu, dorindu-vă, să aveţi parte, în continuare, de multă putere de muncă, alese realizări şi binecuvântate împliniri!...

- Dumnezeu să ne ajute, în continuare, tuturor, în tot lucrul cel bun! Amin!...

Interviu realizat de Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/