Acum este vremea alegerii, a cernerii şi a discernerii

Acum este vremea alegerii, a cernerii şi a discernerii…

Gata, a venit momentul să arătăm că suntem oameni serioşi şi asumaţi până la capăt, maturi duhovniceşte. Acum asta ni se cere, vremurile ne somează, ele ne scot din bârlogul conştiinţei aţipite. Timpul nu mai are răbdare cu noi, ne-a îndesat pe gâtlejul său îngust. La celălalt capăt, neantul, vidul. Este timpul să răscumpărăm greşelile. Este timpul să ne apărăm Biserica. Este timpul să stăm alături de ierarhii noştri, de preoţi, de călugări. Dar nu de anumiţi ierarhi, nu de anumiţi preoţi sau de anumiţi călugări. Nu. A venit vremea să stăm cu toţii umăr la umăr, ca o veritabilă armată a duhului.
Este limpede că am ajuns la sorocul unui prim seceriş, că a sosit ceasul în care suntem cernuţi prin propriile noastre fapte şi vorbe. A fi cu Biserica sau împotriva ei, aceasta este noua realitate, tranşantă, care ni se pune în faţă. Şi aici nu mai sunt nuanţe. Ori eşti în cetate, ori în afara ei. Ori stai în corabie, ori te arunci de nebun în valuri, crezând că ţărmul este aproape. Eşti cu soborul – format şi din cei buni şi din cei mai puţin buni, dar este soborul tău! – sau eşti cu ceilalţi, cu potrivnicii lui Iisus Hristos.

Ortodoxia nu ar trebui să mai fie privită în nuanţe atât de personale şi personalizate, ca în vreme de pace. Ea este atât de cuprinzătoare, încât ne poate ţine pe toţi la sânu-i. Şi pe cei care sunt mai avansaţi în asceză, şi pe cei mai înaintaţi în lecturi, şi pe cei mai rigorişti, şi pe cei mai relaxaţi, şi pe cei mai superstiţioşi, şi pe cei mai împăciuitori, şi pe cei mai morocănoşi, şi pe cei mai simpluţi în credinţă, şi pe hramagii, şi pe hagii, şi pe doctori în teologie, cărturari ori poeţi, şi pe artişti, şi pe nevolnici, şi pe relativişti, chiar şi pe cei care nu-i văd pe catolici ca pe dracul gol…

Este loc pentru toţi, toţi suntem poporul lui Dumnezeu cel Viu, mărturisit prin dreapta credinţă. Acum însă stăm sub asediu, şi trebuie să fim disciplinaţi şi uniţi. Calităţi foarte rar întâlnite la români, spre bucuria şi lucrarea vrăjmaşului, a celui care desparte (în limba greacă veche, diabolon se traduce prin cel care desparte).

Aşadar, îi vom face pe plac diavolului şi prietenilor lui, sau ne vom purta ca un popor demn şi ales? Ne vom purta ca Iisus Hristos pe cruce sau ne vom „sinucide” mai degrabă, plini de remuşcări şi regrete inutile? Marele praznic al Întrupării să ne lumineze conştiinţa cu licărul candelei nestinse din Betleemul inimilor noastre!...

Despre Creştinul contemporană şi criza mondială

Creştinismul a fost lepădat ca sistem de referinţă din mai toate structurile de conducere politică ale planetei. Aşadar, învăţătura noastră mântuitoare nu e vinovată în nici un fel de profunda criza financiară, economică şi socială în care de‑abia începe să se afunde, global, umanitatea. Care criză (simplificând analiza) rezultă că, de fapt, este una a moralităţii pierdute. Căci, ne place sau nu, de aici a pornit totul: de la lăcomia fără margini, de la ideologia/psihoza consumeristă, de la amestecul deşănţat al valorilor, de la vicierea din copilărie a bunelor deprinderi morale ale omului, de la încrederea oarbă în infailibilitatea „sistemelor” omeneşti (politic, bancar etc.). Pe scurt, a devenit şi o criză a încrederii, zic unii, dar eu afirm răspicat că, în esenţă, este o criză acredinţei. Sau, mai bine spus, a lipsei ei.

Ce trebuie să facă, în atari condiţii, creştinul? Vă veţi mira sau vă veţi indigna dacă vă spun că, de fapt, cu un ochi el trebuie să plângă, iar cu celălalt să râdă.

Trebuie să plângă, pentru că situaţia grea îl afectează direct şi indirect (sărăcie, şomaj, taxe şi dobânzi mărite etc.). Trebuie să şi râdă, pentru că „visul de aur” al prosperităţii neîntrerupte, al progresului continuu, al binefacerilor globalizării, al consumului nesfârşit a ajuns într‑un impas.

Aşadar, se cere urgent reconsiderată scara valorilor (spirituale şi materiale), trebuie rapid rediscutată valoarea muncii umane oneste şi trebuie repus Dumnezeu la locul Său: acela de mediator între om şi lume, între om şi om, între om şi sufletul său. Eu sunt convins că toate aceste reaşezări (axiologice) vor avea loc, iar omul îşi va putea întoarce din nou senin obrazul către Creator, zâmbindu‑I cu inocenţă, ca după o poznă de proporţii.

Despre diavolul dezbinării cu ale lui coarne nocive şi dracul care își bagă coada în colectivitate

Eram, pentru câteva zile, plecat din ţară când am aflat de drama de la ”Colectiv” și apoi de tulburările din țară. De la distanță, lucrurile par cumva altfel: există o lentilă a depărtării fizice de subiect, care îți dă senzația de obiectivitate. Este ca și cum ai filma ceva, și nu ai privi scena direct, cu ochiul liber. Obiectivul acela șterge cumva durerea și anulează partea emoțională…

Așadar, privești altfel.

Un exercițiu de memorie: mai întâi au fost tribulațiile unor ONG-uri creștine și ale unor animatori duhovnicești virtuali pe tema ”sărbătorii de Halloween”, eveniment care a intrat cumva în circuitul public românesc de peste un deceniu și jumătate. Ce avem, de fapt?! O mare prosteală, o bălmăjeală însăilată cu dovleci scobiți și cu schelete ambulante, mai mult sau mai puțin ridicolă, mai mult sau mai puțin demnă de luat în seamă, de care nici diavolul spațiilor publice nu cred că mai e mândru. Însă internetul pravoslavnic a luat repede foc, asociațiile de părinți au presat opinia publică dar și școlile pentru interzicere halouinului, iar adversarii acestui punct de vedere s-au iritat la maximum. Asta a fost scânteia…

… care s-a transformat în incendiu, la propriu, în ”Colectiv”, un club obscur, improvizat în fosta fabrică de adidași românești ”Pionierul”. Fabrica are și ea, la rându-i, o poveste tristă în care dracul naționalizării comuniste și-a băgat adânc coada, alegându-se praful de pantofii bine făcuți ai lui Nicola Prodanoff (inițiatorul acestui proiect industrial la sfârșitul seolului 19), dar și de ”faimoșii” Rostart și Rosprint ai Epocii de Aur, iar mai apoi de privatizările eșuate ale tranziției postcomuniste… Acest drac și-a făcut treaba cu prisosință, bravo lui! Fosta fabrică de pe cheiul gârlii arată acum sinistru, un adevărat topos al periferiei umane, un loc al dezgustului demn de a găzdui doar un club… fără autorizații. Și aici apare în plină glorie și mereu actual dracul legalist, cel al funcționarilor, al șpăgilor, al neregulilor camuflate de albul imaculat al plicului vârât în buzunar. Ehei, multe ar fi de spus, dacă acest drac ar putea vorbi!...

În sfârşit, avem și patronii stabilimentului, la care demonul inconștienței și al lăcomiei a lucrat din plin. Toată această categorie de oameni pare a avea un profil psihologic comun, manifestat printr-o deosebit de accentuată stare de dezabuzare mentală, o atrofiere a nervului moral. Așadar, aceștia erau ”gazdele” de la ”Colectiv”!...

Despre muzica celor de la ”Goodbye to gravity” ar fi destule și, în același timp, puține de spus. Strict ca destin artistic și notorietate câștigată fulminant în prezent, îmi vine în minte povestea uluitoare a lui „Charlie Hebdo”, cvasi-necunoscuta revistă de caricaturi care trebuia să iasă cumva în evidență, agonizând ani de zile în tiraje sub 10.000 de exemplare. Și cum să faci asta? Ei bine, aici te ajută cu entuziasm dracul succesului, care îți șoptește că dacă vrei să atingi rating/tiraj mare, cel mai simplu e să înjuri de cele sfinte. Creștine, musulmane, talmudice, nu contează, totul e să scoți din minți ”turma” de credincioși și să înceapă cumva protestele, adică scandalul, adică notorietatea, adică vânzările. Abia atunci ai câștigat! „Charlie Hebdo” s-a vândut într-un tiraj record de 7 milioane de exemplare, iar acum stă pe ”doar” 1,56 milioane exemplare / ediție. Ei, a avut dreptate dracul succesului? Ce-i drept, ziariștii au plătit un preț scump – unii chiar cu viața – dar tirajul? Tirajul?!...                                           

Desigur poveștile nu sunt copy-paste, dar ceva asemănări de destin fulgurant, tragic pe fond, tot s-ar putea găsi…

Schimbând registrul demonologiei aplicate, ne mutăm la vârf, la oamenii politici. Satanail aici se simte în largul lui! Prințul acestei lumi se odihnește cu mare plăcere în fotoliul senatorial, stă tolănit la ședințele de guvern, își face unghiile (de plictis) la Cotroceni, mai întoarce, în joacă, o filă de dosar la agențiile statului, toarce la fumoar pe la sediile partidelor politice parlamentare. Are, cum s-ar spune, treabă. Puterea lumească, puterea politică, asta îl atrage irezistibil. Și nu numai pe el, ci și pe întreaga cohortă de oameni puși în slujba țării, a interesului public, a bunului mers al lucrurilor – local, național, european, euro-atlantic, planetar. Cu toții sunt animați de bune intenții dar, invariabil, treaba făcută de ei iese prost. Oare ce de?

Același demon al parvenirii și al nesimțirii îi ajută și îi ține în fruntea bucatelor de 25 de ani, iar oamenii au ajuns la capătul răbdării. Perfect justificat. Așa au ieșit românii în stradă pornind de la crima – acesta este cuvântul! – din ”Colectiv”. Numai că există și un demon al manifestațiilor publice, al norodului exasperat, al mulțimilor indignate. Pe lângă însuflețirea pe care ți-o dă numărul de oameni alături de care scandezi, apare – invariabil – și dezavantajul unisonului, al corului cu care nu ai repetat – așadar nu știi ce repertoriu are sau poate avea, la un moment dat. Unison care te pune să faci și să strigi și lucruri pe care nu le crezi până la capăt.

Bunăoară, chestia, discuţie şi problema cu Biserica…

Ce are una cu cealaltă? – se întreabă, scărpinându-se în creștet, românul cu scaun la cap. Chiar așa, de unde nevroza asta cu subiect bisericesc, de unde răbufnirea de ură față de preoți, față de patriarhul Daniel? Cu ce au contribuit aceștia la drama din club și la bâlbâielile ulterioare ale sistemului sanitar? Evident, cu nimic! Dar când mulțimea nesătulă de capetele căzute, care încă mai caută țapi ispășitori, face ochii roată, apar băieții deștepți din mainstream media care orientează nervozitatea publică spre cel care nu se poate apăra, că nu a greșit cu nimic. Și apoi, știm vorba: Qui s’excuse, s’accuse, adică, mai pe românește: Cine se scuză, se acuză. Avem de-a face cu o mineriadă de presă împotriva ”celor cu barbă”, a celor care poartă ”blugi”, adică în cazul de față, reverendă. Ehei, aici își face intrarea în scenă, în toată splendoarea lui, demonul justițiar care se răstește la națiune din ecranele tv și se ițește, cu rezultate notabile, și din Facebook.

Ăsta demon, asta eficiență! Să aprinzi – din nimic! – ura oamenilor contra cuiva care nu are, cel puțin în cazul de față, nici o vină și nici un amestec, este o reală performanță de manipulare, sută la sută eficientă! Cu trei vorbe grele și o înjurătură la Patriarh, pe un fond emoțional extrem de inflamat, arunci în derizoriu cea mai veche și statornică instituție a țării, dar și o lucrare uriașă de asistență spirituală, care se derulează chiar de la începuturile noastre, ca popor. Cine ne-a mângâiat, când ne-a fost greu? Cine a stat alături de soldații risipiți pe toate fronturile Europei, cine i-a îngrijit de muribunzii marilor epidemii, cine i-a învățat buchia cărții pe copiii fără posibilități? Iar de milostenie concretă nu mai vorbesc eu, ci vorbesc cele aproape 88 de milioane de lei cheltuiți pentru săracii României doar în anul 2014, ceea ce este foarte mult! Unde este greșeala, unde este păcatul public? De ce trebuie huiduite bisericile, mototolite icoanele și flegmați preoții?

Din păcate, această atitudine a unora de demolare a unei identități (bună, rea, cum o fi, dar este a noastră, este românească și de aceea este unică) nu va aduce pacea socială și nici o limpezire asupra a ceea ce trebuie să facem acum pentru a ne scoate țara din impasul în care au adus-o politicienii, ci ne va dezbina și mai mult. De această fractură în societate se vor bucura numai cei ce ne vor răul comunitar – categorile de oameni pomeniți aici alături de diavolii lor, enumerați cu precizie; adică exact cei care au creat un mare, frumos și ardent peisaj de toamnă socială românească. Priviţi, reflectaţi, meditaţi şi analizaţi!...

Despre Biserica de astăzi şi ONG‑urile

Din capul locului vă spun că mi‑aş fi dorit tare mult să‑i văd pe slujitorii Bisericii prezenţi chiar acolo, pe stradă, chiar în faţa Clubului Colectiv, printre medici şi răniţi, pompieri şi cadavre, poliţişti şi tâlhari de buzunare, rude şi gură‑cască, în mijlocul lacrimilor, ororii, tristeţii, morţii. Nu am văzut, pentru că nimeni nu l‑a filmat la început pe Părintele Vasilică Bârleanu, preot militar la IGSU, care a ajuns chiar înăuntrul clubului, la doar câteva zeci de minute după tragedie, şi a spus o rugăciune printre cadavrele pe care nu le ridicaseră încă legiştii.

Dar, om cu cuget trupesc şi marcat de asaltul ştirilor negative, mi‑aş fi dorit mai mult decât o slujbă săvârşită de un preot militar. Aş fi vrut o prezenţă a Bisericii atât de apăsată, de evidentă, de marcantă, încât să silească obiectivele înfometate de durere ale televiziunilor morţii să ţină cont şi de ea, să ia în vizor şi o reverendă îngenuncheată, aşa cum se focalizaseră pe orice altceva. O reverendă sau – de ce nu? – mai multe, care să curme criticile, să astupe gura târgului, să potopească bârfele prin lumină, să spele zoaiele cu har. Să pună adică un mare stăvilar urii revărsate manipulator împotriva slujitorilor lui Iisus Hristos, care au fost crucificaţi lăuntric în aceste zile de parcă ei ar fi pus foc acelui club.

Nu s‑a întâmplat acest lucru, iar mass‑media a răbufnit ca un vulcan plin cu lavă venită direct din iad. Căuta un ţap ispăşitor şi, cum tot are mereu unul la îndemână, l‑a lapidat rapid şi la ore de maximă audienţă. „Analişti” care habar nu au ce înseamnă Liturghia sau o pomană pentru sufletul morţilor s‑au trezit să‑i ceară Bisericii, slujitorilor ei în primul rând, să „evolueze”, „să vină în mileniul trei”, să se „deştepte”. Cereri nerostite oricum, ci mustind de indignare „patriotică”, rupându‑şi piepţii cămăşii. Parte emoţie lipsită de pricepere, parte ură oarbă împotriva unei realităţi pe care nu o cunosc. Oamenii de acest fel nu vor de fapt înnoirea Bisericii. Nu. Vor transformarea ei într‑un ON G, care să presteze diferite servicii societăţii. Plătind şi taxe şi impozite la buget, dacă se poate.

Criticii de acest fel nu vor să ştie că Biserica este, în primul rând, un laborator formidabil, în stare să aspire în retortele lui cel mai căzut om, unul distrus de vicii, pierdut pentru lume şi societate, şi să scoată, la capătul unor ani de nevoinţe şi revărsări de har, un sfânt îndumnezeit. Milostenia, ajutorarea bolnavilor, a orfanilor, a victimelor de orice soi, adică toată munca de ostoire a durerilor produse de păcat, e doar o consecinţă a lucrării sfinţitoare a Bisericii, nu un scop în sine.

Dar criticii nu vor să ştie acest lucru, pentru că pe ei, pe atei, pe agnostici, pe liber‑cugetători, pe progresişti, pe adoratorii lui „dumnezeu‑din‑inima‑mea”, pe credincioşii fără religie şi pe religioşii fără nici un crez, nu‑i interesează îndumnezeirea omului, ci înlumirea Dumnezeirii, zămislirea unui „rai” aici şi acum.

Lor Biserica nu are cum să le răspundă vreodată şi sper din toată inima să nici nu o facă. Nicicum, în nici un fel. Dacă, Doamne păzeşte!, o va face, se va transforma într‑un ON G ca oricare altul!…

Stelian Gomboş